Sistemul imunitar

Imunitatea este un mecanism de apărare al organismului care îi conferă protecție împotriva îmbolnăvirii acționând ca o barieră în calea agentului patogen (fie el bacterian, viral, parazitar sau din categoria toxinelor) astfel încât organismul nu va contacta afecțiunea pe care o induce agentul patogen respectiv.

Sistemul imunitar
este reprezentat de totalitatea mecanismelor de apărare împotriva microorganismelor patogene și a structurilor non-self.

Termeni specifici

Self = structuri proprii ale organismului, recunoscute de către sistemul imunitar reprezentate de totalitatea macromoleculelor structurale sau solubile care există în celulele organismului. În mod normal, sistemul imunitar nu reacționează împotriva structurilor self.

Non-self =
structuri străine în raport cu organismul respectiv, care nu sunt recunoscute de sistemul imunitar și asupra cărora sistemul imunitar acționează prin mecanisme specifice de apărare.
O funcție esențială a sistemului imunitar este capacitatea de diferențiere dintre self (structuri proprii organismului) și non-self (structuri străine organismului) urmărinduse astfel îndepărtarea și neutralizarea structurilor non-self în scopul conservării homeostaziei (echilibrului structural și funcțional al organismului).

Antigen =
orice tip de substanță de origine endogenă sau exogenă percepută ca structură non-self și capabilă de declanțarea răspunsului imun.

Anticorp =
macromoleculă de natură proteică produsă în organele limfoide cu proprietatea de a recunoaște structura străină pentru organism, denumită antigen sau substanță non-self și de a declanșa o reacție imunologică ce are ca scop neutralizarea, degradarea și îndepărtarea substanței antigenice din organism (epurarea antigenului).

Tipuri de imunitate

1. Imunitatea înnăscută nespecifică este reprezentată de totalitatea structurilor și mecanismelor cu rol protector (tegumente, mucoase, enzime secretate exocrin precum lizozimul din salivă, sucul gastric cu pH acid) precum și de temperatura corpului, concentrația mare a oxigenului în alveolele pulmonare (100 mmHg) care conferă protecție împotriva colonizării tractului respirator cu organisme anaerobe, nivelul cortizolemiei care controlează răspunsul inflamator și rezistența la infecții, macrofagele circulante, secreția de mucus și alte structuri. Acest tip de imunitate conferă caracterul de barieră împotriva colonizării tegumentelor, tractului respirator, digestiv, genital, urinar cu agenți patogeni nespecifici. Este o imunitate naturală, cu care organismul respectiv se naște și este caracteristică tuturor indivizilor aparținând respectivei specii. Mecanismele imunității înnăscute nespecifice intervin pătrunderii, supraviețuirii și multiplicării agentului patogen în organism.

2. Imunitatea înnăscută specifică
este reprezentată de rezistența organismului față de infecția cu anumiți agenți patogeni specifici, rezistență cu care organismul respectiv se naște.

3. Imunitatea dobândită
este tipul de imunitate care conferă organismului o rezistență specifică față de un anumit agent microbian. Există mai multe tipuri de imunitate dobândită.

Tipuri de imunitate dobândită

Rezistența contra unui agent patogen poate fi căpătată activ, fiind numită imunitate dobândită natural în mod activ, organsimul căpătând rezistență față de un anumit agent microbian după ce a dezvoltat boala și s-a vindecat prin fabricarea de anticorpi anti-agentul microbian respectiv, anticorpi care persistă timp îndelungat prevenind o eventuală reîmbolnăvire. Un exemplu sunt bolile copilăriei, care odată declanșate și vindecate nu vor mai fi contactate ulterior din cauza faptului că organismul a dobândit imunitate naturală prin fabricarea de anticorpi împotriva agenților microbieni respectivi (oreion, varicelă, rubeolă, rujeolă etc.). Acest tip de imunitate poate funcționa timp de luni, ani sau toată viața, deoarece limfocitele devoltă o memorie imunologică și la un nou contact cu același antigen vor reacționa având ca rezultat blocarea dezvoltării infecției.

Imunitatea dobândită natural în mod pasiv
(imunitate naturală pasivă) este cea dezvoltată prin pasajul transplacentar al anticorpilor de la mamă la făt în timpul sarcinii, precum și de pasajul imunoglobulinei A secretorii de la mamă la făt prin laptele matern în timpul alăptării.

Imunitatea dobândită artificial în mod activ
se capătă prin vaccinare, caz în care organismul primește o doză mică de agenți microbieni inactivați care vor declanșa un răspuns imun finalizat prin sinteza de anticorpi specifici anti agentul patogen cu care s-a realizat vaccinarea. Imunitatea post-vaccin se realizează lent, în 2-3 săptămâni și are o durată variabilă, în funcție de tipul de vaccin care s-a folosit. Vaccinarea este o metodă profilactică de provenire a anumitor infecții mai ales în anotimpurile specifice dezvoltării afecțiunilor respective precum gripă sau în zone endemice pentru anumite afecțiuni, cum este România pentru tuberculoză.

Imunitatea dobândită artificial în mod pasiv
se numește și serumizare și constă în administrarea unor preparate biologice numite seruri imune, care conțin anticorpi specifici unei boli elaborați de un alt organism, anticorpi care vor fi transferați apoi organismului care urmează să fie imunizat cu serul respectiv prelevat de la organismul care a fabricat anticorpii. Acest tip de imunitate se instalează foarte rapid, în maximum 1-2 ore dar durează și foarte puțin (30 de zile). Scopul folosirii serurilor imune este profilactic, la organismele cu risc mare de infectare sau terapeutic, la organismele bolnave.

Răspunsul imun

Este modalitatea prin care sistemul imunitar reacționează împotriva agenților patogeni. Implică obligatoriu stimularea și proliferarea limfocitelor antigen-specifice (celule ale sistemului imunitar care reacționează împotriva unui antigen specific) și sinteza unor molecule prin care este recunoscut antigenul, reprezentate de anticorpi și/sau receptori membranari pentru antigen.
O anumită macromoleculă sau substanță se numește antigenică dacă declanșează un răspuns imun și reacționează specific cu anticorpii sau receptorii membranari care apar în timpul răspunsului imun.

Răspunsul imun are trei etape de desfășurare:
1. Selecția clonală - momentul în care sunt selectate doar limfocitele antigen-specifice, singurele capabile să reacționeze împotriva antigenului cu care se confruntă organismul la momentul respectiv. Populația de limfocite capabilă să recunoască numai un anumit tip de antigen datorită receptorilor pentru antigenul respectiv pe care acestea îi prezintă pe suprafața membranei celulare se numește clonă limfocitară.
2. Activare clonală - este reprezentată de activarea metabolică a clonei limfocitare selectate în prima etapă.
3. Expansiunea clonală - este etapa în care clona de limfocite selectate și activate metabolic se multiplică cu creșterea numărului de limfocite antigen-specifice.

Antigenul

Imunogenitatea este capacitatea antigenului de a declanșa un răspuns imun, această proprietate a antigenului mai fiind denumită și caracter imunogen.
Specificitatea
este a doua proprietate a antigenului și reprezintă capacitatea acestuia de a reacționa specific numai cu anticorpii solubili sau cu receptorii membranari care apar ca urmare a stimulării sistemului imun de către substanța antigenică.

Antigenele sunt de două tipuri: antigene complete sau imunogene și antigene incomplete sau haptene.
Imunogenele sunt antigenele care prezintă ambele proprietăți specifice unui antigen: imunogenitatea și specificitatea. Se împart în timodependente și timoindependente.
- Antigenele complete timodependente sunt capabile să declanșeze fie răspuns imun celular, fie răspuns imun umoral, ambele tipuri de răspuns fiind condiționate de apariția limfocitelor T helper. Majoritatea antigenelor sunt de natură proteică și aparțin acestei categorii.
- Antigenele complete timoindependente sunt acele antigene care declanșează numai răspuns imun umoral deoarece au efect stimulator doar asupra limfocitelor B și nu asupra limfocitelor T helper. Limfocitele B stimulate de antigen vor produce ulterior anticorpii care vor distruge antigenul respectiv.

Haptenele
au o greutate moleculară mică sau foarte mică și prezintă doar specificitate, nu și imunogenicitate. Ele singure nu vor declanșa niciodată un răspuns imun. Pentru ca o haptenă să declanșeze răspunsul imun este necesar ca ea să se cupleze cu o macromoleculă complexă și cu imunogenicitate pronunțată, care se numește purtător (carrier).
Un antigen complet este alcătuit dintr-o parte haptenică ce conferă specificitatea antigenului. Această parte haptenică se numește determinant antigenic. A doua componentă a antigenului complet este partea carrier care se cuplează cu haptena și determină imunogenicitatea antigenului.

Determinanții antigenici

Din punct de vedere structural, determinanții antigenici sunt de două tipuri: liniari (secvențiali) și conformaționali.
Determinanții antigenici liniari sunt alcătuiți din lanțuri scurte de 8 până la 12 aminoacizi dispuși succesiv pe o singură catenă proteică, aceștia fiind recunoscuți doar de limfocitele T, după ce antigenele au fost prelucrate de către celulele prezentatoare de antigen.
Determinanții antigenici conformaționali sunt alcătuiți din grupuri de 8 până la 12 aminoacizi care sunt dispuși anarhic, aparținând fie unor regiuni diferite din catena proteică sau unor catene diferite aflate în apropiere și legate între ele prin punți de sulf sau prin legături necovalente. Sunt recunoscuți numai de către limfocitele B și de către anticorpii produși de limfocitele B.
Din punct de vedere conformațional, determinanții antigenici pot fi de tip efector sau e tip imunoreglator.
Determinanții antigenici de tip efector pot fi conformaționali fiind recunoscuți doar de către limfocitele B, declanșând răspunsul imun umoral sau secvențiali, aceștia fiind recunoscuți doar de limfocitele T citotoxice care determină răspuns imun celular.
Determinanții antigenici de tip imunoreglator controlează intensitatea răspunsului imun declanșat și sunt recunoscuți fie de către limfocitele T helper care amplifică răspunsul imun, fie de limfocitele T supresoare care limitează sau opresc răspunsul imun. Astfel, pe lângă imunogenitate și specificitate se mai descrie o a treia proprietate a antigenului care este reprezentată de imunomodulare, proprietate prin care antigenul devine responsabil de decizia asupra tipului de răspuns imun pe care îl produce, umoral sau celular precum și de intensitatea răspunsului imun produs.
Limfocitele care recunosc determinanții antigenici efectori sunt foarte variate și diverse, existând zeci de milioane de clone limfocitare diferite care recunosc tot atâtea tipuri de anticorpi.

Pentru a induce răspunsul imun, antigenul trebuie să fie obligatoriu o substanță non-self sau străină organismului. Cu cât structura antigenului este mai diferită, cu atât mai repede va fi recunoscut de către celulele sistemului imun. Cel mai bine sunt recunoscute antigenele care provin din organisme foarte îndepărtate de specia umană din punct de vedere filogenetic. Cu cât antigenul are o structură mai complexă, cu atât va fi mai imunogen și va fi mai rapid preluat de către celulele prezentatoare de antigen care facilitează recunoașterea antigenului de către limfocitele antigen-specifice. Antigenul intrat în organism va interacționa fie cu receptorii antigenici solubili, care recunosc mai ales antigenele solubile și care vor forma complexe imune cu antigenul cu care se cuplează, complese care vor fi distruse ulterior de macrofagele din sistemul reticulo-endotelial, fie cu receptorii antigenici membranari situați doar în organele limfoide secundare reprezentate de ganglionii limfatici și splină, cuplare în urma cărora se vor activa limfocitele antigen-specifice și se va declanșa fie răspuns imun umoral, fie răspuns imun celular.
Marea majoritate a antigenelor sunt exogene fiind bacteriene, virale, parazitare, alergeni (polen, praf, venin de albină etc.), substanțe toxice sau endogene precum autoantigenele responsabile de declanțarea unor boli autoimune datorate apariței unui răspuns imun aberant al organismului împotriva propriilor structuri (structurile self) sau antigenele tumorale care determină diverse tipuri de cancere.

Traseul antigenului în organism

Antigenul care a străbătut toate barierele și a trecut de toate mecanismele naturale cu rol protector antiinfecțios ale organismului, va ajunge în organele limfoide secundare reprezentate în principal de splină și ganglioni limfatici. Antigenele timoindependente ajunse într-una dintre aceste două locații vor activa în mod direct limfocitele B cu declanșarea secreției de anticorpi specifici și activarea răspunsului imun umoral.

Antigenele timodependente sunt captate de către celulele prezentatoare de antigen cantonate la nivelul diferitelor țesuturi. Celulele prezentatoare de antigen vor transporta apoi antigenul pe cale limfatică spre organele limfoide secundare și vor fi prezentate limfocitelor B sau T sub formă de epitopi (fragmente ale determinanților antigenici). Astfel se va declanșa fie răspunsul imun umoral prin activarea limfocitelor B, fie răspunsul imun celular prin activarea limfocitelor T, activare care se face în funcție de natura antigenului.

Situsul combinativ pentru antigen
este acel receptor de pe membrana limfocitelor care recunoaște prin complementaritate numai o anumită structură antigenică (epitop). Caracteristicile principale ale situsului combinativ pentru antigen sunt următoarele:
- Structura unică, nerepetabilă pe toate limfocitele aparținând aceleiași clone limfocitare selectate clonal. O clonă limfocitară conține câteva sute de limfocite.
- Situsul combinativ pentru antigen al anticorpilor este identic structural cu cel al limfocitelor care au produs acești anticorpi.
- Are o structură constituită din două lanțuri polipeptidice asociate între ele dar diferite din punct de vedere structural.
- Sinteza lanțurilor polipeptidice din structura situsului combinativ pentru antigen, atât ale situsului situat pe limfocite, cât și ale situsului situat pe anticorpi se face prin recombinare genică, acest lucru asigurând diversitatea și variabilitatea extrem de mare a receptorilor care vor avea structuri variate fiind capabili să recunoască tipuri diverse de antigene.
Trei tipuri de gene sunt responsabile de sinteza lanțurilor unui situs combinativ pentru antigen, acestea suferind procesul de recombinare genică. Sunt gene de variabilitate, gene de diversitate și gene de joncțiune.
Specificitatea antigenelor este întotdeauna absolută și este de asemenea determinată genetic.

Organele sistemului imunitar

Se mai numesc și organe limfoide sau sistem limfoid. Sistemul limfoid este definit ca fiind suportul imunității, fiind alcătuit din vase limfatice, organe limfoide, țesuturi limfoide și celule izolate, toate având potențial imunitar. Organele limfoide sunt reprezentate de aglomerări specifice de celule delimitate de o capsulă de țesut conjunctiv, în aceste organe aflându-se sediul în care celulele sistemului imunitar se dezvoltă și se maturează sau sediul în care ele își îndeplinesc funcțiile imune specifice.
Țestuturile limfoide nu sunt delimitate de o capsulă de țesut conjunctiv, ele sunt grupări de celule dispersate inegal pe mucoasa tractului respirator, digestiv sau urogenital.
Organele limfoide sunt de două tipuri:
1. Organe limfoide primare
2. Organe limfoide secundare

Organele limfoide primare

Sunt sediul în care se generează limfocitele. La om sunt în număr de trei: timusul, măduva osoasă și ficatul embrionar (este responsabil de sinteza de limfocite numai în timpul vieții intrauterine).

Timusul
Este un organ limfoid primar situat în mediastinul anterior (partea anterioară a toracelui), retrosternal. Este acoperit de o capsulă de țesut conjunctiv care se continuă în interiorul organului sub formă de travee conjunctive care îl structurează în lobi și lobuli timici. Unitatea funcțională a organului este reprezentată de lobulul timic, la nivelul căruia se delimitează două zone distincte:
a. Zona corticală sau periferică alcătuite din celule limfoide tinere sau timocite care provin din celulele stem
b. Zona medulară sau centrală săracă în limfocite și bogată în celule epiteliale care reprezintă spațiul în care limfocitele T se maturează. Celulele epiteliale care alcătuiesc această zonă au pe suprafața lor antigene codificate de către sistemul major de histocompatibilitate al organismului.
Corpusculii Hassal sunt celule timice specifice situate în zona medulară, care au atât funcție secretorie cât și funcție de fagocitoză.
Mitoza este foarte ridicată la nivelul timusului, astfel că populația de timocite se înlocuiește total odată la 4-5 zile.
Precursorii limfocitelor ajung în timus și se multiplică în zona corticală a lobulului timic urmând să se matureze apoi în zona medulară. După ce limfocitele T se maturează, acestea pătrund în vasele sangvine ale medularei timice și ajung în circulația sistemică îndreptându-se către zonele timodependente ale organelor limfoide secundare.
Timusul involuează la pubertate, odată cu începerea secreției de hormoni sexuali androgeni și estrogeni și cu creșterea nivelului de corticosteroizi din suprarenală. Însă involuția nu este completă, întrucât rămân insule de celule timice funcționale toată viața, insule capabile să genereze noi clone limfocitare de fiecare dată când este nevoie.

Măduva osoasă
La nivelul ei există o cantitate foarte mare de precursori ai limfocitelor B și de plasmocite, capabile să sintetizeze imunoglobuline sau anticorpi. Nu există limfocite T mature în măduva osoasă, deoarece principala funcție a acesteia este să sintetizeze precursori ai celulelor sangvine fiind un organ hematopoietic. Țesutul hematopoietic activ este cuprins într-o rețea de vase sanguine și este responsabil de sinteza limfocitelor T imature și sinteza limfocitelor B. Limfocitele T imature nu rămân niciodată în măduvă, ele migrează în timus, fiind precursoare ale limfocitelor T mature. Limfocitele B rămân în măduvă unde se și maturează. La vârsta a treia, funcția de hematopoieză a măduvei hematogene este mult redusă.

Organele limfoide secundare

Sunt denumite și organe limfoide periferice, fiind reprezentate de splină, ganglioni limfatici și formațiuni limfoide asociate sistemului digestiv, respirator și aparatului urogenital. Aceste formațiuni limfoide asociate se mai numesc și MALT (Mucosa Associated Lymphoid Tissue). Ele reprezintă sediul în care se desfășoară răspunsul imun, fie el de tip umoral sau celular, fiind populate cu precursorii limfocitari produși în organele limfoide primare. După regresia organelor limfoide primare, sinteza de precursori ai limfocitelor mature se va muta în organele limfoide secundare. Pe lângă limfocite, aceste organe conțin și alte celule precum granulocite (leucocite cu nucleu granular reprezentate de neutrofile, eozinofile și bazofile) plasmocite și macrofage.
Există două tipuri de limfocite, B și T, în cadrul organelor limfoide secundare delimitându-se arii specifice fiecărui tip limfocitar, ariile rezervate limfocitelor T fiind numite arii T-dependente, iar ariile rezervate limfocitelor B fiind numite arii B-dependente. Între cele două arii nu există delimitare specifică, organele limfoide fiind traversate de numeroase vase sanguine care permit schimburile de lichide și recircularea limfocitelor.
Dezvoltarea completă a organelor limfoide secundare are loc după naștere, sub influența unor stimului antigenici, stimuli care determină și proliferarea și diferențierea limfocitelor în limfocite efectoare și limfocite de memorie.

Ganglionii limfatici
Se mai numesc și limfonoduli si sunt plasați strategic, în anumite zone ale organismului, de-a lungul vaselor limfatice. Filtrează lichidul limfatic îndepărtând antigenele conținute de acesta. Fiecare ganglion este delimitat de o capsulă de țesut conjunctiv din care pornesc trabeculele care reprezintă suportul celulelor limfoide ale ganglionului, împreună cu rețeaua formată din fibre de reticulină. Ganglionul este delimitat în trei zone diferite și anume:
- Zona corticală sau zona externă care conține limfocite grupate în foliculi limfoizi. Acești foliculi pot fi primari și conțin limfocite aflate în stare de repaus sau secundari care conțin limfocite care au fost stimulate antigenic și activate. În centrul fiecărui folicul limfoid se află zona germinativă sau centrul germinativ cu limfocite B aflate în proliferare. Zona corticală a ganglionilor limfatici este o arie B dependentă. După ce stimulul antigenic încetează, foliculii limfoizi secundari se transformă în folicului primari. Foliculii limfoizi conțin și macrofage și plasmocite.
- Zona paracorticală este o arie T dependentă imprecis delimitată, care este bogat vascularizată.
- Zona medulară reprezintă centrul ganglionului și este definită ca fiind o arie B dependentă deoarece aici predomină limfocitele B. Mai conține și macrofage, plasmocite și limfocite T.
În ganglionii limfatici celulele limfoide sunt dispuse în șiruri celulare regulate formând cordoane printre care se răsfiră mici vase limfatice numite sinusuri medulare care colectează limfa din ganglion și se varsă apoi în vasele limfatice eferente care părăsesc ganglionul respectiv. Macrofagele pot prelua și prelucra orice antigen care ajunge la ganglion deoarece circulația limfatică este foarte lentă la acest nivel.

Funcțiile ganglionilor limfatici:

- Stochează numeroase celule limfoide reprezentând și locul în care acestea proliferează
- Conțin numeroase macrofage care distrug antigenele fără a distruge însă și epitopii care sunt prezentați limfocitelor antigen-specifice
- La acest nivel se realizează cele mai multe dintre cooperările celulare ale sistemului imunitar
- Ganglionii se modifică structural în momentul în care densitatea de antigene depășește nivelul de prelucrare al macrofagelor. Prin urmare ganglionii se măresc de volum, își vor crește temperatura locală și vor deveni dureroși și/sau aderenți la planurile superficiale și/sau profunde.
După eliminarea infecției sau după ce răspunsul imun se finalizează, limfonodulii revin la dimensiunile inițiale. Mărirea de volum a ganglionilor limfatici se datorează în principal substanțelor chimice secretate de limfocite care au efect vasodilatator și de inducere a inflamației ca mecanism de protecție împotriva infecției.

Splina
Reprezintă organul limfoid care filtrează antigenele din sistemul sangvin, așa cum ganglionii limfatici filtrează antigenele din sistemul limfatic. Aproape toate antigenele și toate substanțele non-self din sânge sunt reținute la nivelul splinei, acest organ fiind în același timp un centru important în care se desfășoară răspunsul imun. Este acoperită de o capsulă conjunctivă care trimite trabecule în interiorul organului. Este, ca și ganglionii limfatici delimitată în trei porțiuni diferite:
- Pulpa albă alcătuit din celule limfoide dispuse sub formă de manșon în jurul unei arteriole centrale. Astfel se constituie tecile limfoide periarteriolare împărțite în două zone și anume zona internă alcătuită din macrofage și celule T fiind o arie T dependentă și zona externă bogată în limfocite B fiind o arie B–dependentă. În aria B-dependentă, limfocitele B dispuse sub formă de conglomerate formează foliculii splenici sau corpusculii Malpighi.
- Pulpa roșie
este cea mai importantă parte a splinei alcătuită din sinusuri venoase și cordoane de celule splenice numite și cordoane Bilroth. Celulele care alcătuiesc pulpa roșie sunt macrofagele, limfocitele B, limfocitele T și plasmocitele însă predomină net limfocitele B, prin urmare aceasta este o arie B dependentă.
Pulpa albă este separată de pulpa roșie printr-o zonă marginală care este o arie mixtă, conținând în proporții aproximativ egale limfocite B și limfocite T și este foarte bine vascularizată. Aici sunt blocate cele mai multe antigene provenite din sânge.
Splina este un sediu important de sinteză a anticorpilor deoarece în ariile B dependente se află foarte multe plasmocite care produc imunoglobuline sau anticorpi. Splina este sediul principal în care se reține și se distruge non-selful din circulația sangvină, principala responsabilitate în acest sens căzând în sarcina macrofagelor care sunt atât celule prezentatoare de antigen care prezintă epitopii determinanților antigenici către limfocitele antigen-specifice, cât și celule responsabile de fagocitoza și distrugerea antigenului.

Sistemul limfoid asociat mucoaselor (MALT)
Structurile cele mai expuse și mai vulnerabile la contactul cu antigenii reprezentați în principal de microorganisme sunt porțiunile organismului aflate în comunicare cu mediul extern și anume tractul respirator, tractul digestiv și tractul urogenital. Sistemul limfoid asociat mucoaselor este responsabil de blocarea antigenelor exogene care încearcă să pătrundă în mediul intern. Acest sistem limfoid nu trebuie însă să distrugă flora microbiană saprofită care colonizează în mod normal aceste mucoase, această floră îndeplinind numeroase funcții biologice. Astfel se formează arii T dependente sau B dependente la nivelul mucoaselor, arii ce constituie aglomerări de limfocite T sau B capabile să distrugă antigenele care intră în contact cu mucoasa. În funcție de localizare, sistemul limfoid asociat mucoaselor se împarte în:
- Sistemul limfoid asociat tubului digestiv sau GALT
- Sistemul limfoid asociat tractului respirator sau BALT
- Sistemul limfoid asociat tractului urogenital

Sistemul GALT
GALT sau Gut Associated Lymphoid Tissue reprezintă o aglomerare de limfocite T și B dispuse pe mucoasa tubului digestiv de la cavitatea bucală până la rect, alături de țesuturi limfoide sistematizate reprezentate de amigdale și plăcile Peyer.

Amigdalele
Sunt situate la nivelul faringelui în fosa tonsilară și constituie inelul limfatic al lui Valdeyer. Sunt alcătuite din folicului limfoizi în care predomină limfocitele B și din zone dispersate în interiorul organului alcătuite din limfocite T și macrofage. De asemena conțin și foarte multe plasmocite capabile să secrete anticorpi, amigdalele reprezentând prima poartă de intrare pentru microbi la nivelul tractului digestiv. Se recomandă extirparea chirurgicală a lor în momentul în care macrofagele se epuizează energetic din cauza infecțiilor repetate.

Plăcile Peyer
Sunt folicului limfoizi dispuși pe întreaga suprafață a intestinului, concentrate mai mult în zona lui distală. Sunt vizibile macroscopic ca zonă de culoare albă pe suprafața mucoasei, fiind caracterizate de prezența limfocitelor și absența fibrelor musculare. Au dimensiuni între 0, 3 și 0, 5 milimetri și formă circulară sau alungită. Sub epiteliul plăcii Peyer există țesut limfoid germinativ în care predomină limfocitele B. În spațiile dintre foliculii limfatici există arii T dependente cu predominența limfocitelor T.
În placa Peyer se sintetizează cu precădere molecule de Imunoglobulină A, un anticorp care joacă un rol important în reglarea florei intestinale saprofite. În aceste zone nu există macrofage, deoarece pH-ul nu este potrivit pentru proliferaea lor.

Sistemul BALT
BALT sau Bronchus Associated Lymphoid Tissue conține structurile limfoide situate sub mucoasele tractului respirator sau în parenchimul pulmonar, care au rol de barare al antigenelor externe. Foliculuii limfoizi sunt aglomerați în principal pe traiectul bronhiilor mari, pe traiectul bronhiolei terminale, la nivelul septurilor interlobulare și la nivelul pleurei. Există asemănări de structură cu plăcile Peyer. Cu excepția limfocitelor, la acest nivel se mai găsesc și macrofage alveolare, interstițiale și pleurale cu o activitate de fagocitoză intensă. În bronhii se găsește de asemenea un număr important de neutrofile care însă nu există în alveole, alveolele conținând doar macrofage specifice, alveolare.

Compartimentele sistemului imun

Organele limfoide primare și secundare sunt dispuse în compartimente astfel:
Compartimentul central este alcătuit din măduva hematogenă care este locul de producție al limfocitelor T și de producție și maturare al limfocitelor B și din timus unde se maturează limfocitele T.
Compartimetul periferic este alcătuit din țesutul limfoid capsulat și țesutul limfoid necapsulat. Țesutul limfoid capsulat este reprezentat de organele limfoide secundare și anume splina și ganglionii limfatici unde se derulează și cea mai mare parte din răspunsul imun. Țesutul limfoid necapsulat este reprezentat de MALT, localizat la nivelul epiteliului digestiv, respirator, urogenital și cutanat.
Ariile timodependente ale organelor limfoide secundare capsulate care sunt populate de limfocite T sunt reprezentate de paracortexul ganglionar și stratul limfoid periarteriolar intern al splinei.
Ariile bursodependente (timoindependente), populate de limfocite B din organele limfoide secundare sunt reprezentate de cortexul ganglionar și stratul limfoid periarteriolar extern al splinei.
Hipersensibilitatea

Chiar dacă sistemul imunitar are ca principal rol protecția organismului față de microorganisme sau celule tumorale, reacțiile imune pot îmbrăca și aspecte patologice, de tipul hipersensibilității sau al autoimunității, care duc la distrugere tisulară (leziuni severe) și chiar la moartea individului. ...

Imunitatea dobandita (specifica)

Sistemul imunitar dobandit, cunoscut si sub termenii de imunitate castigata sau specifica este compus din celule sistemice inalt specializate si procese care elimina sau previn cresterea patogenilor....

Imunitatea innascuta (nespecifica)

Sistemul imun innascut este o strategie de aparare primitiva evolutiv si este sistemul imunitar dominant regasit la plante, fungi, insecte si organisme primitive multicelulare. Acesta actioneaza in piele, membranele mucoase, prin celulele PMN, sistemul complement si un grup selectiv de celule care poseda capacitati citotoxice. ...

Reacția autoimună

Reacția autoimună este un răspuns imun al organismului față de structurile self. În cazul reacției autoimune, organismul își atacă propriile structuri prin auto-anticorpi. ...

Toxinele

Toxinele sunt substanțe antigenice periculoase produse de către organismele vii. Structura lor este formată din lanțuri de aminoacizi, fiind o structură organică proteică ce le conferă caracter antigenic de non-self....

Apărarea împotriva virușilor

Împotriva infecțiilor virușilor au apărut numeroase vaccinuri însă, cu toate că avem tratamente eficiente, infecțiile virale constituie încă un pericol real întrucât gradul de morbiditate și mortalitate este destul de ridicat....

Apărarea împotriva bacteriilor

Apărarea organismului față de infecțiile bacteriene se realizează prin însumarea capacității de păstrare a homeostaziei organismului, rezistenței față de aderare a germenilor patogeni la țesuturi și capacitatea germenilor de colonizare la distanță și multiplicare în organism....

Macrofagele

Macrofagele tisulare sunt inițial monocite sangvine care atât timp cât circulă în sânge sunt imature și au capacități foarte limitate de barare a acțiunii antigenelor. Când monocitele ajung în țesuturi ele își măresc volumul de 2 până la 5 ori...

Celulele NK

Celula NK sau natural killer este cunoscută ca fiind „ucigașul înnăscut” al sistemului imun. Acest tip de celule provie din celula stem limfoidă a măduvei osoase care generează celule precursoare ale limfocitelor B, T și ale celulelor Natural Killer. ...

PMN - Polimorfonucleare

Șase tipuri de leucocite sunt prezente în sânge în mod normal și anume: polimorfonuclearele neutrofile, polimorfonuclearele eozinofile, polimorfonuclearele bazofile, monocitele, limfocitele și plasmocitele derivate din limfocitele B....

Citokinele

Citokine este un termen generic care grupează o serie de glicoproteine și proteine cu rol de mediatori în comunicarea intercelulară. Ele sunt secretate de celulele activate după stimulare și se leagă de receptori de membrană specifici...

Reacția imună

Reacția imună este definita ca fiind un ansamblu de fenomene care se desfășoară în cascadă, ce apar ca urmare a interacțiunii specifice a sistemului imunitar cu antigenul. Această interacțiune determină activarea, proliferarea și diferențierea celulelor imunocompetente cu apariția celulelor efectoare și a celulelor cu memorie....

Sistemul complement

Sistemul complement este un sistem enzimatic multifuncțional alcătuit din proteine și glicoproteine plasmatice (aproximativ 20- 30 de componente) și are un rol esențial în apărarea organismului....

Anticorpii

Anticorpii reprezintă proteinele produse de către sistemul imun în momentul în care organismul se confruntă cu prezența unui antigen. Anticorpii sunt reprezentați de imunoglobuline - proteine gamaglobulinice din plasmă, lichide extracelulare și secrețiile organismului....

Limfocitele

Limfocitele sunt celule care aparțin familiei leucocitelor și au funcții de bază în cadrul sistemului imunitar, fiind implicate în răspunsul imun umoral și celular. Există două clase de limfocite, limfocitele T și limfocitele B. ...


Data actualizare: 05-03-2013 | creare: 15-10-2012 | Vizite: 24941
Bibliografie
1. Curs Imunologie, Ioana Stefanescu- Catedra de Fiziologie a UMF Carol Davila, Bucuresti
2. Esentialul in Imunologie, Bara Constantin, Editura ALL
3. Curs de Imunologie, Caterda de Imunologie a UMF Victor Babes, Timisoara

Din Ghidul de sănătate v-ar putea interesa și:
  • O pastilă care imită sistemul imunitar
  • Un nou pas spre crearea unui medicament pentru tratarea rapidă și completă a alergiilor
  • Mediul, mai important pentru sistemul imun decât ereditatea
  • Forumul ROmedic - întrebări și răspunsuri medicale:
    Pe forum găsiți peste 500.000 de întrebări și răspunsuri despre boli sau alte subiecte medicale. Aveți o întrebare? Primiți răspunsuri gratuite de la medici.
      intră pe forum
    Aplicația Activ (by ROmedic)
    Vrei să fii sănătos? Vrei să slăbești? Vrei sa fii în formă și să arăți bine? Vrei să te simți bine în corpul tău? Atunci trebuie să faci eforturi. Aplicația web "Activ" te ajută să fii consecvent în lupta pentru sănătatea ta.

    Accesează gratuit Aplicația
    Acest site foloseste cookies. Continuand navigarea va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii OK