Splina

Splina este un organ limfatic specializat cu atributii care se datoreaza atat arhitecturii sale limforeticulare cat si conditiilor particulare de circulatie sanguina. Splina indeplineste functii importante in hematopoieza la embrion si in limfopoieza la persoanele adulte, avand in acelasi timp rol de depozitare si distrugere a celulelor sanguine senescente sau alterate.

Anatomia splinei

Splina este situata in compartimentul superior al cavitatii peritoneale, delimitat superior de diafragma si inferior de mezocolonul transvers, in profunzimea hipocondrului stang, posterior de stomac, ocupand la acest nivel spatiul care ia denumirea de loja splenica. In aceasta pozitie este mentinuta prin intermediul formatiunilor peritoneale constituite din ligamentele prin care splina se leaga de organele din vecinatate, ligamentul gastrolienal, continuat superior cu ligamentul gastrofrenic, ligamentul frenocolic stang si ligamentul renolienal, care se continua cu peritoneul de pe fata anterioara a rinichiului stang si superior cu ligamentul gastrofrenic. Aspiratia toracica si presiunea abdominala sunt alti factori care contribuie la mentinerea in pozitie a splinei.

In medie, splina masoara 12 cm lungime, 8 cm latime si 3 cm grosime, iar masa organului difera in functie de cantitatea de sange depozitat, fiind in general de 200 g.

Datorita formei sale si raporturilor pe care le intreprinde, splinei i se descriu 2 fete, 2 margini si extremitati. Fata diafragmatica este acoperita de diafragma, iar cea viscerala este impartita la randul sau intr-o fata renala, gastrica si colica, prin care splina vine in raport cu viscerele corespunzatoare. Marginea superioara se contureaza intre fata diafragmatica si cea gastrica, iar cea posterioara separa fata diafragmatica de cea renala. Extremitatea anterioara priveste catre peretele abdominal anterior, iar cea posterioara este orientata oblic, catre coloana vertebrala, astfel incat axul lung al splinei se apropie mai mult de orizontala decat de verticala, ocupand o pozitie relativ medie intre cele doua planuri. Intre fata gastrica si renala se constata prezenta hilului splenic, pe unde trec vasele si nervii splinei, care in ansamblu alcatuiesc pediculul splenic. Acest pedicul este cuprins in ligamentul renolienal, alaturi de coada pancreasului care poate ajunge pana la splina, ridicand probleme in cazul unor interventii chirurgicale la acest nivel.

Structura splinei

Suprafata splinei este captusita de peritoneu, care ii constituie tunica seroasa a acesteia. Urmeaza tunica fibroasa ce reprezinta capsula splinei, formata din fibre de colagen si musculare netede, ce desfasoara o activitate splenoconstrictiva de intensitate moderata. De la nivelul capsulei pleaca trabeculele splenice prin care trec arterele si venele splinei. Aceste tracturi neregulate si anasomozate alcatuiesc scheletul conjunctiv al splinei, iar intre capsula si trabecule, se diferentiaza scheletul reticular al splinei. Acesta este reprezentat de o retea de tesut reticular, in care se gaseste pulpa rosie a splinei, formata din vase largi cu perete subtire, denumite sinusoide, despartite prin intermediul cordoanelor pulpare. Pulpa rosie a splinei separa formatiunile constituente ale pulpei albe, tecile periarteriale limfatice si foliculii limfatici, cunoscuti sub denumirea de corpusculi Malpighi. Jonctiunea dintre pulpa rosie si cea alba se numeste zona marginala, iar la nivelul ei in timpul raspunsului imun are loc cooperarea dintre limfocitele T, prezente in reteaua reticulara a tecilor si limfocitele B, din corpusculii Malpighi.

In conformitate cu structura splinei se consolideaza microirigatia acesteia. Arterele trabeculare odata patrunse in pulpa splenica sunt denumite artere pulpare sau artere centrale, datorita faptului ca in jurul lor se gasesc tecile si foliculii limfatici. La nivelul acestor formatiuni, din arterele centrale se desprind radiar o serie de ramuri care se indreapta spre periferie. La iesirea dintre formatiunile pulpei albe, arterele centrale emit arteriolele penicilate, alcatuite dintr-un sistem de teci de invelis, care confera acestor vase permeabilitate pentru hematiile alterate sau imbatranite, transmise pe aceasta cale pulpei rosii, la nivelul careia are loc distrugerea lor de catre macrofage. Arteriolele penicilate dau nastere capilarelor glumare, care se continua mai ulterior cu sinusoidele splenice.

Vascularizatia si inervatia splinei

Vascularizatia arteriala a splinei este asigurata de artera lienala, ram al trunchiului celiac. Totusi pot exista variatii in ceea ce priveste originea arterei lienale, aceasta luand nastere fie direct din aorta, fie din artera mezenterica superioara. De la origine, artera splenica urmareste marginea superioara a pancreasului, in lungul careia desfasoara un traiect sinuos. In raport cu pancreasul, cele mai multe anse pe care le descrie artera lienala se gasesc prepancreatic, iar la nivelul cozii, in cele mai multe situatii se gaseste anterior de aceasta. Trunchiurile terminale ale arterei lienale, superior si inferior, dau prehilar mai multe ramuri care vor patrunde in splina si se vor continua cu arterele trabeculare. In cele mai multe cazuri, din trunchiurile terminale se individualizeaza cate doua ramuri, superior, artera polara superioara si mezolienala superioara, si inferior, artera mezolienala inferioara si polara inferioara. Aceste ramuri se vor distribui teritoriului respectiv din parenchimul splinei, ajutand astfel la segmentarea arteriala a organului.

Sistemul venos din parenchimul splinei conflueaza in venele trabeculare mari, care la randul lor formeaza trunchiurile venoase ce vor da nastere anterior sau posterior de coada pancreasului venei lienale. Aceasta descrie un traiect rectiliniu, spre deosebire de artera lienala fata de care se situeaza intr-un plan mai inferior, pe fata posterioara a corpului pancreatic, caruia ii imprima un sant. Ulterior, trece inaintea rinichiului si glandei suprarenale stangi, nivel la care este despartita prin lantul simpatic lombar stang si stalpul diafragmatic stang de vasele renale. Aproape de portiunea cefalica a pancreasului, in vena lienala se varsa in unghi drept vena mezenterica inferioara, impreuna cu care formeaza trunchiul venos splenomezenteric, care se va uni pe fata posterioara a jonctiunii dintre capul si corpul pancreasului cu vena mezenterica superioara, constituindu-se astfel vena porta.

Vasele limfatice profunde ale splinei insotesc arterele de la acest nivel, urmarind indeaproape modul de ramificare al acestora. La nivelul hilului se anastomozeaza cu vase ce aduc limfa, superior de la fornixul gastric si inferior de la coada pancreasului, indreptandu-se ulterior spre ganglionii pancreaticolienali, situati in lungul marginii superioare a pancreasului si mai departe spre ganglionii celiaci.

Inervatia splinei este asigurata de plexul lienal, format din fibre cu originea in plexul celiac. Filetele nervoase ajung pana la nivelul trabeculelor splenice, unde vor inerva vasele si fibrele musculare netede de la acest nivel, cu rol in splenocontractie.

Raporturile splinei

Fata diafragmatica, convexa, vine in raport in principal cu diafragma, dar si cu recesul pleural costodiafragmatic stang si marginea inferioara a pulmonului stang, prin care splina este despartita de coastele 9, 10 si 11 si spatiile intercostale respective.
Fata gastrica, usor concava, vine in raport cu fata posterioara a stomacului, iar in portiunea sa inferioara intre stomac si splina se disting ligamentul gastrolienal si recesul splenic al bursei omentale.
Fata renala, usor concava, vine in raport cu partea superioara a fetei anterioare a rinichiului stang si partial cu glanda suprarenala stanga.
Fata colica vine in raport cu flexura stanga a colonului, denumita si flexura splenica, si ligamentul frenocolic stang.

Fiziologia splinei

Desi exista posibilitatea ca splina sa isi exercite influenta asupra altor organe sau tesuturi, relatia sa cu sangele periferic este cea mai cunoscuta. Totusi, rolul splinei in organism nu pare a fi esential, existand viata normala si in urma unei splenectomii.

Functie in apararea organismului

Splina contine aproximativ o treime din tesutul limfatic si un sfert din elementele reticulo-histiocitare din intreg organismul, avand astfel o contributie insemnata in desfasurarea mecanismelor de aparare. Participarea splinei la procesele de aparare poate fi argumentata si prin cresterea in volum a acesteia in cursul unor boli infectioase precum tuberculoza sau leishmanioza viscerala. Etapele splenice ale raspunsului imunologic debuteaza cu captarea antigenului, de catre macrofagele de la acest nivel, adaptate morfo-functional pentru fagocitarea si liza macromoleculelor straine. Enzimele litice, care actioneaza in acest sens, cliveaza fragmentele moleculare inglobate si selecteaza determinantele lor antigenice, informatiile structurale fiind transmise ulterior celulelor responsabile cu elaborarea anticorpilor.

Rol in formarea de celule sanguine

In perioada embrionara, splina reprezinta organul principal de formare a hematiilor, leucocitelor si plachetelor sanguine. Ulterior, la adultul normal, splina functioneaza ca orice alt organ limfatic, avand rol doar in limfocitopoieza. Totusi, in cazul unui stimul mai puternic ce actioneaza intr-un mod prelungit, precum in anemiile cronice, celulele reticulare nediferentiate din splina incep sa produca eritroblasi si eritrocite, iar la nivelul sau se identifica, in astfel de situatii, primele focare de hemopoieza extramedulara, splina redevenind uneori hemopoietica, in totalitate, precum a fost in viata intrauterina.

Functia de distrugere a hematiilor (hemoliza)

Este favorizata de existenta sistemului de sinusuri sanguine, in care hematiile stagneaza sau circula foarte lent. La acest nivel, hematiile sunt expuse unor conditii mecanice dificil de suportat, iar dintre acestea, cele imbatranite, care pe masura ce durata lor de viata se prelungeste devin din ce in ce mai fragile, sunt mai predispuse la distrugere, prin fagocitoza.

Structura splinei permite acesteia sa fixeze hematiile cu modificari minime. Din arteriole, hematiile patrund in zona marginala, constituita din pulpa alba, celulele reticulo-endoteliale de la acest nivel actionand sub forma unui filtru mecanic ce incetineste progresia acestora. De aici, majoritatea trec in pulpa rosie, prin sinusurile splenice captusite cu celule macrofage si doar o mica parte strabat capilarele inguste ce comunica cu vasele sinusale printr-o serie de discontinuitati ale membranei bazale. Datorita acestor particularitati structurale, hematiile circula extrem de lent, iar dintre acestea, cele lezate sunt supuse unei stationari prelungite, fiind practic sechestrate. Deshidratarea hematiilor care survine in procesul de imbatranire a acestora antreneaza diminuarea plasticitatii favorizand in consecinta sechestrarea. Conditiile de mediu determina fragilizarea celulelor imbatranite, ceea ce conduce la atacarea lor de catre macrofage.

In desfasurarea procesului de hemoliza s-a remarcat si contributia unei lizolecitine secretata la acest nivel, hemolizina, a carei activitate consta in distrugerea membranei eritrocitare. Pe langa aceasta, s-au descris si doua splenine, una cu rol in cresterea rezistentei globulare (splenina A) si una cu efect hemolizant (splenina B).

Functia de epurare a hematiilor

Apartine in exclusivitate splinei si se traduce prin extragerea din hematiile viabile a unor incluziuni celulare, precum corpii Howell-Jolly, rezultati din cromatina nucleara, corpii Heinz, formati in urma precitpitarii hemoglobinei, granule de fier. Datorita capacitatii de a remodela membrana eritrocitara, splina reprezinta si sediul maturarii reticulocitelor.

Functia de rezervor

Poate fi luata in calcul avand in vedere supradimensionarea splinei in unele circumstante patologice, precum insuficienta cardiaca sau poliglobulii, cand parenchimul splenic se umple la maximum cu sange. De asemenea, fierul rezultat prin distrugerea hematiilor se depoziteaza sub forma de feritina la nivelul macrofagelor, mai ales in cele care captusesc sinusurile sanguine, de unde poate fi mobilizat si intrebuintat in eritropoieza. Splina participa si la metabolismul glicolipidelor, care in conditii genetice de deficit enzimatic se stocheaza la acest nivel, conducand la manifestarea unor afectiuni importante.

Functia antiblastica a splinei

Este pusa in evidenta de raritatea cazurilor de tumori splenice, ceea ce sugereaza existenta unei capacitati protectoare impotriva proceselor neoplazice, la care contribuie intr-o masura semnificativa atat particularitatile sale circulatorii cat si aglomerarea de tesut reticulolimfatic ce se distinge calitativ fata de celelalte structuri implicate activ in fenomenele imunologice, prin specializarea pentru anumite modalitati si etape ale mecanismului de aparare. In prezenta antigenului tumoral se constata hiperactivitatea pulpei albe si rosii, care se manifesta prin cresterea sintezei de anticorpi si eliberarea celulelor imunocompetente ce vor perturba metabolismul si vor inhiba mitozele celulare la nivelul tumorilor.

Patologia splinei

In mod normal, coafectarea splinei in bolile sistemice, respectiv in fenomenele inflamatorii, meta- sau neoplazice, in tulburari ale sangelui si vaselor sanguine, in unele tezaurismoze sau in infectii acute si cronice, nu este surprinzatoare, avand in vedere statutul splinei din organism, asigurat de aglomerarea de mezenchim activ si abundenta de vase si elemente limforeticulare. Timusul detine un rol temporar si episodic in cadrul limfogenezei si imunitatii, iar splina, in mod similar acestuia, se remarca mai ales in conditii patologice. In decursul acestora, splina capata un set de functii noi, care o vor propulsa intr-un plan clinico-functional, in care activitatea sa obisnuita este transformata intr-una particulara si specializata pe domeniul mecanismelor imunitare umorale si celulare.

Datorita faptului ca splina nu este dotata cu functiuni exclusive, care nu ar putea fi preluate de restul structurilor reticulo-endoteliale din organism, extirparea unei spline normale nu este consecutiva cu modificari semnificative ce nu vor putea fi ulterior suplinite. In ceea ce priveste excluderea chirurgicala in cazul unei spline afectate lucrurile stau cu totul altfel, consecintele splenectomiei fiind dependente in majoritatea lor de afectiunea de baza. Astfel, conform acestor caracteristici morfo-functionale, manifestarile clinice se vor prezenta preponderent in cupluri de suferinte, prin asociere cu ale altor structuri. Afectiunile localizate exclusiv la nivelul splinei sunt rare si vizeaza indeosebi sfera chirurgicala, constand in rupturi, chisturi, abces, torsiune, ectopie splenica, neoplasm.
Cititi mai multe despre Patologia splinei aici...

Explorarea splinei – Diagnostic

Hipersplenismul, dar mai ales splenomegalia sunt simptomele cele mai elocvente de afectare splenica, ce necesita urgent o clarificare etiologica. In derularea procesului diagnostic, fenomenul splenomegalic, trebuie incadrat in contexul clinic, totodata apreciindu-se si daca prin componenta limforeticulara sau vasculara, splina participa la manifestarea unei afectiuni generale. Astfel, se impune un examen anamnestic detaliat, completat de investigatii hepatice, hematologice, radiologice si izotopice, iar prin eliminare succesiva, cauza reala a splenomegaliei va putea fi indentificata.

Prin intermediul examenului radiologic se pot evidentia chisturi hidatice, tuberculoza splenica, angioame, iar daca acesta se efectueaza asupra unor organe din vecinatate, precum stomac sau colon, se poate stabili eventualele deplasari determinate de splenomegalie. Tomografia computerizata ofera informatii supimentare, de o calitate mai inalta, in ceea ce priveste natura, numarul, dimensiunile si extinderea procesului patologic, fiind considerata una dintre cele mai eficiente metode imagistice pentru explorarea globala a intinderii leziunilor. Urografia reprezinta un element de diagnostic diferential intre patologia splenica si cea a rinichiului stang. Scintigrafia este utilizata pentru a preciza cu exactitate volumul splenic si prezenta unor procese patologice intrasplenice, precum chisturi sau angioame. Prin reinjectarea eritrociterlor si trombocitelor marcate izotopic se poate explora functia de sechestrare a splinei. In mod normal, punctia splinei si splenograma indica 60% celule de tip limfoid, 30% histiocite si 10-20% granulocite. Prin splenoportografie se obtin informatii referitoare la presiunea din vena splenica si permeabilitatea acesteia, precum si despre prezenta unor procese obstructive la acest nivel, tromboze sau compresiuni. Cel mai indicat procedeu pentru evidentierea sau confirmarea hemoragiei intraperitoneale este punctia-lavaj peritoneal.

Proceduri

Splenotomie - incizia chiurgicala a splinei
Splenectomie - extirparea chiurgicala a splinei
Splenopexie - fixarea chirurgicala a splinei
Splenorafia - sutura splinei