Articulaţia sacro-iliacă

Artrologia sau syndesmologia este ştiinţa care se ocupa cu studiul articulaţiilor.
O articulaţie este formată din totalitatea elementelor ce unesc oasele între ele, acestea fiind reprezentate de formaţiuni conjunctive. În funcţie de mişcările pe care le permit articulaţiile se clasifică în: articulaţii fibroase, cartilaginoase şi sinoviale.
Articulația sacro-iliacă se încadrează în categoria articulațiilor sinoviale.
Articulațiile sinoviale sunt articulații complexe, la nivelul cărora se realizează mişcări multiple şi variate.
O articulaţie sinovială are în componenţă mai multe elemente, acestea sunt reprezentate de: suprafeţele articulare, cartilajul articular, formaţiuni ce asigură concordanţa articulară (de exemplu: fibrocartilaje de mărire, discuri şi meniscuri) şi mijloace de unire (de exemplu: capsula articulară şi ligamentele articulare).

Suprafeţele articulare

Articulaţia sacro-iliacă pune în contact două suprafeţe articulare situate pe osul ilion (porţiune superioară şi mai lată a osului coxal) şi pe osul sacru (reprezintă a patra regiune a coloanei vertebrale, alcătuită din cinci vertebre sudate între ele). Mai exact, suprafaţa articulară se găseşte la nivelul feţelor auriculare ale oaselor, ele reprezentând doar o porţiune a acestora.
Suprafeţele articulare sunt: concavă de parte ilionului şi uşor convexă de partea sacrului, acest lucru ajută la o mai bună solidarizare a oaselor bazinului şi asigură stabilitatea acestuia.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilajul articular (cartilaj de tip hialin). Întinderea acestui cartilaj este proporţională cu întinderea mişcărilor articulare. Grosimea este variabilă în raport cu presiunea ce se exercită asupra suprafeţelor articulare.
Cartilajul hialin articular are două proprietăţi importante: compresibilitatea, datorită căreia joacă un rol extrem de important în amortizare, şi elasticitatea.
Deshidratarea cartilajului articular duce la reducerea acestei elasticităţi şi constituie una din principalele cauze ale artrozei şenile.
În mod normal cartilajul articular nu prezintă vase de sânge şi nici terminaţii nervoase. În timpul imobilizărilor pe perioade îndelungate cartilajele hialine ale articulaţiilor sunt invadate de vase de sânge. Acestea aduc sânge cu elemente ce vor forma ţesut osos în locul ţesutului cartilaginos care se resoarbe, ajungându-se în acest mod la anchiloza articulară.

Mijloacele de unire

Sunt reprezentate de capsula articulară şi de ligamentele articulare, acestea având rolul de a întări capsula articulara.
Capsula articulară reprezintă un manşon ce se inseră la periferia suprafeţelor articulare, inserţia este în relaţie cu amplitudinea mişcării. În general are o grosime variabilă în relaţie cu mobilitatea articulaţiei. Rolul ei este de a proteja articulaţia şi de a împiedica răspândirea revărsatelor articulare în regiunile limitrofe.
Din punct de vedere al structurii capsula articulară este formată din fibre conjunctive şi elastice.
Capsula articulară are în componenţa sa două membrane: una fibroasă, spre exterior şi una sinovială, spre interior.
Membrana sinovială a articulaţiei sacro-iliace, precum şi a celorlalte articulaţii sinoviale este stratul profund al capsulei. Aceasta este o foiţă subţire, netedă care aderă de membrana fibroasă.
Membrana sinovială a articulaţiei secretă un lichid gălbui, vâscos, lichidul sinovial, important în biomecanica articulară.

Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele ce se articulează între ele, în acest fel contribuie la menţinerea contactului dintre suprafeţelor articulare.
Ligamentele articulaţiei sacro-iliace sunt:
* ligamentele sacro-iliace anterioare - acestea se inseră pe faţa anterioară (sau faţa pelvină-care priveşte în pelvis) a osului sacru şi a osului coxal.
* ligamentele sacro-iliace posterioare – se inseră pe faţa posterioară a oaselor ce intră în componenţa articulaţiei.
* ligamentele sacro-iliace interosoase - reprezintă principalul mijloc de unire între cele două oase ale articulaţie. Aceste ligamente solidarizează oasele deasupra capsulei articulare.
* ligamentul ilio-lombar – este situat în spaţiul ce separă coloana vertebrală (regiune lombară) de creastă iliacă.
Articulaţia are raporturi importante cu vasele de sânge iliace interne şi externe.

Mişcările articulaţiei sacro-iliace

Mişcările articulaţiei sacro-iliace sunt foarte reduse şi sunt reprezentate de mişcarea de nutaţie şi de contranutaţie.
În timpul mişcării de nutaţie, baza osului sacru (osul sacru este un os de formă triunghiulară, cu baza orientată superior) basculează anterior şi în jos, în timp ce vârful se deplasează în sens opus, adică posterior şi în sus. Un exemplu de mişcare de nutaţie este susţinerea unei greutăţi pe umeri, greutatea se va transmite articulaţiei prin intermediul coloanei vertebrale, astfel articulaţia sacro-iliacă va realiza mişcarea de nutaţie.
În mişcarea de contranutaţie, baza sacrului basculează posterior şi în sus, iar vârful anterior şi în jos.
Mişcarea de contranutaţie este întâlnită în cazul repausului unei persoane pe regiunea lombară sprijinită pe o bancă transversală.
Cele două mişcări sunt foarte importante în momentul naşterii, ele mărind sau micşorând diametrele pelvisului. Astfel în prima fază a procesului are loc mişcarea de contranutaţie, iar în a doua fază, adică în momentul expulziei fătului, are loc mişcarea de nutaţie.

Afecţiuni ale articulaţiei sacro-iliace

Una din cele mai întâlnite afecţiuni ale articulaţiei sacro-iliace este disfuncţia articulaţiei. Această disfuncţie poate apărea în urma gravidităţii sau în cazul în care persoana în cauză prezintă un picior mai scurt.
Mai pot apărea afecţiuni ale membranei sinoviale, de exemplu: artrita reumatoidă, gută etc.
Articulaţia sacro-iliacă poate fi afectată şi de bacterii ce circulă prin sânge, acestea cauzează artrita septică.