Uitarea (pierderea memoriei)

Memoria este una din funcțiile de bază care ne ajută să funcționăm ca și indivizi în societate. Uitarea sau pierderea memoriei poate afecta major viața unui individ, fie că este vorba despre evenimente recente sau din trecut, ori uitarea unor gesturi și abilități proprii vieții de zi cu zi. Există, însă, și situații în care uitarea este mai puțin îngrijorătoare, prin care trecem cu toții: nu reușim să ne amintim o informație în timpul unui examen sau uităm dacă am încuiat ușa la plecare. Din fericire, majoritatea uitării este de acest tip – minor și fără consecințe severe asupra calității vieții. Mai mult, exersarea memoriei contribuie la ameliorarea acestor „scăpări” neplăcute. În plus, este normal ca memoria să fie mai puțin eficientă odată cu îmbătrânirea.

Totuși, este necesar să cunoaștem indiciile prin care uitarea semnalează o boală serioasă a memoriei, deoarece adresarea precoce la medic și instaurarea unui tratament adecvat pot îmbunătăți calitatea vieții pe o perioadă cât mai lungă. Demențele sunt cele mai comune cauze ale uitării patologice, dar nu singurele instanțe patologice în care apare uitarea sau amnezia. Acest grup de afecțiuni, care include și boala Alzheimer, afectează puternic viața unui individ, amnezia progresivă fiind asociată cu distorsionarea capacității de înțelegere, judecată și limitarea limbajului. [1, 2]

Ce este memoria și cum funcționează ea?

Memoria implică grupuri de neuroni din sistemul nervos central, care sunt organizați în rețele complexe. Atunci când un eveniment este semnificativ, conexiunea dintre anumiți neuroni este potențată și rămâne modificată o perioadă variabilă de timp (proporțional cu durata amintirii).

Memoria pe termen scurt implică în principal neuronii din cortexul lobului pre-frontal. Această zonă este situată în partea anterioară a creierului și este foarte dezvoltată la oameni. O amintire pe termen scurt poate fi integrată în memoria de tip funcțional, care este utilizată pentru a programa o acțiune. De exemplu, reținerea unei poziții la șah pentru a putea evalua posibilele mutări implică utilizarea acestui tip de memorie.

Memoria pe termen lung are drept substrat anatomo-fiziologic principal hipocampusul și conexiunile sale cu anumite zone ale cortexului cerebral. Hipocampusul este o regiune a creierului esențială pentru formarea unor amintiri noi și navigarea spațială. Un eveniment declanșează activarea mai multor zone din cortexul cerebral (asociate cu auzul, văzul, gustul, mișcarea, etc.), care sunt conectate între ele cu ajutorul hipocampusului. Se creează astfel un tipar specific care poate fi reactivat atunci când se încearcă amintirea evenimentului. După suficient timp, amintirea este „consolidată”, ceea ce înseamnă că circuitul neuronal specific unei amintiri este atât de bine stabilit, încât hipocampusul nu mai este necesar pentru a „reactiva” amintirea, iar ea este accesată mai rapid, direct din cortex. Un exemplu este ceea ce se numește memorie semantică – responsabilă, printre altele, de vocabular. [3]

Tipuri de memorie

Memoria este un proces complex și stratificat în timp, iar tipurile de memorie se întrepătrund și se suprapun. Totuși, didactic, memoria poate fi clasificată în:

Memorie pe termen scurt

• Memorie senzorială: durează câteva secunde și se referă la stimulii ambientali care sunt recepționați cu ajutorul organelor de simț. Cuprinde memoria iconică (a imaginilor) și cea ecoică (a sunetelor).
• Memorie pe termen scurt: atunci când o persoană este concentrată asupra informațiilor înregistrate cu ajutorul memoriei senzoriale, acestea pot fi „depozitate” timp de un minut. Un exemplu clasic este repetarea unor cuvinte sau cifre în ordinea în care au fost rostite de către altcineva.
• Memorie funcțională: este un concept relativ nou ce face legătura între memorie ca și funcție de „depozitare” a informațiilor și abilitatea de a folosi, într-o perioadă scurtă de timp, aceste informații noi pentru alte procese cognitive. Un exemplu revelator este activitatea de translator: persoana depozitează informațiile oferite într-o limbă în memoria pe termen scurt, pentru a le traduce și a le exprima într-o altă limbă.

Memorie pe termen lung

• Memorie implicită (non-declarativă): reprezintă abilitățile, reflexele condiționate și alte tipuri de informații care permit acțiuni care nu necesită solicitarea conștientă a creierului.
• Memorie explicită (declarativă): conține informații care pot fi redate într-o formă verbală – evenimente, fapte, situații, date. Subtipurile sale sunt memoria episodică – reținerea unor evenimente, mediul înconjurător din acel moment, sentimentele evocate și memoria semantică. Aceasta din urmă stochează informațiile pe care le deținem despre lumea înconjurătoare, inclusiv limbajul și datele teoretice învățate. Este considerată o urmă a experiențelor din memoria episodică – în timp, se pierde contextul spațio-temporal, iar informația acumulată este generalizată. [4]

Substratul molecular al memoriei

La nivel molecular, modelul achziției de informații noi a fost mult mai intens studiat decât mecanismul utilizat pentru consolidarea sau reactivarea acestor amintiri. În neuronul post-sinaptic, activarea receptorului glutamat N-metil-D-aspartat (NDMA) crește influxul de calciu. În primă instanță, acesta activează calcineurina, protein kinaza dependentă de calcium-calmodulină (CaMKII), protein-kinaza C. Potențarea pe termen lung are loc atunci când calciul sau dopamina (cu rol modulator) stimulează adenilil ciclaza, având drept rezultat producția crescută de protein kinaza A; aceasta trece în nucleu și fosforilează CREB (proteina receptoare pentru legarea CAMP), cu rol în transcripția genică. Alte protein-kinaze activate (inclusiv CaMKII) acționează și ele asupra expresiei genice, iar acțiunile lor se întrepătrund. Cele două mecanisme principale prezentate (calciu și dopamină-dependente) intervin în special în primele faze ale memoriei – achiziția și consolidarea. Există date care arată ca receptorul NDMA nu este implicat și în faza de reactivare a unei amintiri, dar nu se cunoaște exact mecanismul prin care se realizează acest proces. [5]

Uitarea ca eveniment fiziologic (normal)

Este normal ca o foarte mare parte din informațiile înregistrate de-a lungul zilei să fie „abandonată” de către creier, atunci când acesta le consideră nenecesare. În plus, într-un anumit grad, „scăparile” memoriei sau distorsionarea realității „istorice” pot apărea la orice vârstă, la o persoană de altfel sănătoasă. Atât timp cât aceste evenimente sunt sporadice și nu modifică semnificativ calitatea vieții unei persoane, uitarea nu este , de obicei, un motiv pentru a suspecta boli mai grave. Stările de uitare ne-patologice pot include:

• Uitarea lucrurilor recent învățate (transiență): se datorează consolidării insuficiente. Pentru a fixa o informație în memorie, este nevoie de repetarea și folosirea sa în mai multe contexte.
• Uitarea datorată neatenției: lipsa de concentrare sau atenția distribuită la două lucruri în același timp produc o fixare defectuoasă a unui eveniment sau a unei informații în memorie.
• Blocajul de limbaj: atunci când o informație „parcă stă pe limbă”, de fapt creierul aduce la suprafață o altă informație, similară, iar prezența acesteia în conștient nu mai permite informației corecte să fie verbalizate. Nu este o situație patologică și se pare că devine mai frecventă odată cu vârsta.
• Amintirile sugestibile: nu se cunoaște exact procesul prin care se întâmplă această distorsiune a memoriei, dar toate amintirile sunt susceptibile de a fi influențate de informații dobândite ulterior. Acestea sunt integrate în informația inițială și astfel, un eveniment poate fi cu ușurință distorsionat în amintire.
• Atribuirea greșită: atunci când amintirea unui eveniment este inexactă sau o idee pare a fi originală și personală, când de fapt a fost auzită în trecut din altă sursă. Și această eroare de procesare a amintirilor are loc mai frecvent odată cu vârsta și este mai evidentă în cazul amintirilor celor mai vechi.
• Influența personală asupra evenimentelor: atunci când se formează, o amintire nu reflectă perfect realitatea obiectivă, ci este trecută prin filtrul personal al opiniilor, sentimentelor și judecății. În plus, chiar și în momentul aducerii aminte, evenimentul poate fi din nou distorsionat de factori personali. Acest fenomen este normal, dar foarte puțin studiat; nu se cunoaște dacă avansează odată cu vârsta.
• Persistența amintirilor: este de obicei legată de evenimente neplăcute, cu o mare încărcătură emoțională. Acest defect al memoriei este mai marcat la persoanele care suferă de depresie. În unele cazuri, este vorba despre tulburarea de stres post-traumatic, care necesită evaluare și tratament. [6]

Când este uitarea sau pierderea memoriei patologică?

Când uitarea denotă probleme minore ale memoriei, datorate lipsei de atenție sau înaintării în vârstă, aceasta nu influențează semnificativ judecata unei persoane, simțul identității, activitățile de zi cu zi sau integrarea socială. Este normal ca persoanele de vârsta a treia să fie nevoite să noteze informații pentru a nu le uita mai frecvent decât în tinerețe sau să își amintească mai dificil numele unei alte persoane.

Există câteva semne, simptome și circumstanțe ale uitării care impun prezentarea la medic:

• Uitarea sau pierderea memoriei după o lovitură în zona capului, chiar și una minoră
• Repetarea aceleiași întrebări
• Uitarea unor cuvinte comune sau folosirea greșită a cuvintelor pentru a desemna obiecte (de exemplu numirea patului, „scaun”)
• Rătăcirea în zone cunoscute
• Dificultăți în îndeplinirea unor sarcini casnice simple (prepararea unei mese după o rețetă, plătirea unei facturi) sau scăderea capacității de muncă
• Rătăcirea obiectelor în locuri neobișnuite (de exemplu, punerea cheilor în frigider)
• Pierderea interesului în activități care erau plăcute, retragerea din viața socială
• Confabulații – amintirea unor lucruri care nu s-au întâmplat sau distorsionarea puternică a evenimentelor
• Semne neurologice - tremor, lipsa coordonării, tulburări de tonus muscular sau sensibilitate [7, 8, 9]

Cauze patologice pentru uitare

Deși demențele sunt printre cele mai cunoscute afecțiuni ce produc și uitare/amnezie, există numeroase situații patologice care se pot asocia cu pierderea memoriei. Ele nu sunt caracteristice vârstei a treia și sunt, uneori, corijabile:

• Traumatisme la nivel cranio-cerebral, chiar de intensitate redusă
• Excesul de alcool pe termen lung care poate duce la sindromul Wernicke-Korsakoff (deficit de vitamina B1)
• Medicamente (barbiturice, benzodiazepine, medicația din boala Parkinson) sau droguri recreaționale
• Afecțiuni cerebrale precum inflamații, infecții (sifilis cerebral, HIV/SIDA, boala Lyme), tumori
• Encefalite infecțioase, auto-imune, toxice
• Epilepsie
• Boli neurodegenerative (Parkinson, Huntington, scleroză în plăci)
• Deficiență de vitamina B1
• Deshidratare, în special în cazul vârstnicilor care utilizează diuretice
• Hipotiroidism
• Depresie
• Accident vascular cerebral
• Terapia cu electroșocuri
• Perioade de oxigenare insuficientă a creierului (intoxicație cu monoxid de carbon, infarct miocardic, detresă respiratorie acută)
• Demențe (boala Alzheimer, demența cu corpi Lewy, demența vasculară) [2, 7, 10]

Tipuri de uitare patologică

Etiologic, amneziile pot fi grupate în:

• Amnezii neurologice - cu o cauză organică (demențele, traumatismele, sindromul Wernicke-Korsakoff, etc.)
• Amnezii psihogene - cu o cauză psihologică (asociate cu o experiență violentă sau neplăcută, depresie, anxietate sau stres

În relație cu momentul leziunii sau evenimentului care a produs pierderea memoriei, amneziile pot fi clasificate în:

• Amnezie anterogradă: numită și amnezie „de fixație”. Pacientul nu poate fixa informații noi în memorie, dar își amintește evenimente și date de înainte de momentul declanșării amneziei. Acest tip de amnezie afectează memoria episodică, dar nu și pe cea funcțională sau cea implicită. Deși nu își amintește când repetă, un astfel de pacient poate învăța noi abilități (precum mersul pe bicicletă) sau le poate îmbunătăți pe cele deja existente.
• Amnezie retrogradă: pierderea memoriei dinainte de momentul declanșării amneziei. Cu cât pacientul se depărtează în timp de acest moment, cu atât începe să își amintească mai multe. Acest tip de amnezie apare frecvent în bolile neurodegenerative, iar avansarea leziunilor implică pierderea amintirilor mai distante în timp. [11]

Tratament pentru uitarea patologică

Scopul principal în tratamentul amneziei este identificarea și eliminarea cauzei, atunci când este posibil. Pe lângă tratamentul etiologic, care nu este întotdeauna disponibil, se urmărește ameliorarea simptomelor și îmbunătățirea calității vieții.

Tratamentul etiologic este specific fiecărei boli în parte: chirurgical și/ sau medicamentos în cazul leziunilor cerebrale, suplimentarea cu tiamină și abstinența de la alcool în sindromul Wernicke-Korsakoff, terapia de substituție hormonală în hipotiroidism, etc. Totuși, chiar în cazul unui tratament corect și complet, unele amintiri pot fi pierdute definitiv (datorită leziunilor deja constituite). Medicația utilizată pentru tratamentul demențelor este una simptomatică; această boală nu este tratabilă, iar efectele sale nu sunt reversibile. Tratamentul poate include inhibitori de colinesterază, antidepresive, aspirină, sedative.

Tratamentul suportiv implică metode pentru a organiza informațiile noi și a rezolva sarcinile de zi cu zi mai ușor. Terapia ocupațională poate fi utilă pentru a recăpăta o parte din amintiri, dar și pentru a le folosi pe cele deja existente ca o bază pentru stimularea memoriei în viitor. Folosirea agendelor, calendarelor și a dispozitivelor electronice pentru a nota și planifica activitățile zilnice crește șansa de a menține un program activ. Folosirea unei alarme zilnice este foarte utilă în cazul pacienților cu tratament medicamentos cronic. [7, 12]

Menținerea și îmbunătățirea memoriei

Deși, odată cu vârsta, memoria poate suferi și ea un declin, există metode pentru a minimaliza uitarea. Pierderea memoriei până la punctul în care acest lucru interferă cu viața de zi cu zi nu este inerentă îmbătrânirii. O viață sănătoasă și exersarea zilnică a capacităților cognitive cresc șansa de a păstra memoria în parametri optimi, chiar și la vârsta a treia. În plus, aceste sfaturi și tehnici generale nu sunt exclusive pentru persoanele în vârstă; stresul, anxietatea, lipsa de atenție sau o viață haotică pot crea probleme cu uitarea la orice vârstă.

Activitatea fizică regulată

Sportul are o multitudine de efecte pozitive asupra organismului, atât asupra fizicului (îmbunătățește sistemul cardiovascular, cel osos, menține o greutate normală), cât și a psihicului (ameliorează simptomele de depresie și reduce stresul). Aceste efecte contribuie indirect la o memorie mai bună – de exemplu, scăzând riscul de diabet sau accident vascular cerebral. Totodată, un studiu realizat de Universitatea din Pittsburgh în 2011 arată că mersul pe jos cel puțin 10 km pe săptămână, la vârsta mijlocie, scade la jumătate riscul de a dezvolta probleme cu memoria mai târziu în viață, prin protejarea substanței cenușii.

Alimentația corectă

Ca și activitatea fizică, un regim alimentar corect și echilibrat, care conține toate grupele alimentare în proporția recomandată, contribuie la un creier sănătos și o memorie mai bună. Alimentele bogate în acizi grași de tip omega 3 și antioxidanți protejează sistemul nervos de efectele îmbătrânirii. În schimb, alimentele cu potențial aterogen (grăsimi saturate sau de tip trans, în abundență) cresc colesterolul și riscul de accidente vasculare. Fumatul are un efect negativ direct asupra sistemului cardiovascular, vasoconstricția produsă de tutun fiind resimțită și la nivel cerebral.

Controlul stresul

Stresul cronic, reflectat prin nivele crescute de glucocorticoizi, afectează capacitatea creierului de a crea noi amintiri, dar și de a reactiva informațiile deja depozitate în memorie. Corticosteroizii secretați în perioadele de stres prelungit afectează neuronii sistemului nervos central, în special cei din sistemul limbic, prin privarea de glucoză. Nivelul de hormoni ai stresului crește odată cu vârsta și se bănuiește că acest lucru afectează neurogeneza (producerea de neuroni noi).

Contactul social

Persoanele retrase din viața socială au șanse mai mari de a dezvolta probleme asociate cu uitarea. Comunicarea frecventă cu familia, prietenii sau participarea în cluburi și asociații din comunitatea locală mențin creierul activ și stimulează memoria.

Somnul suficient

Consolidarea amintirilor nou-formate se realizează în timpul somnului. Lipsa somnului de calitate (ca și durată, interval, ambient) poate conduce la inhibarea neurogenezei în hipocampus, ducând la deficite ale memoriei, atenției și erori de raționament.

Exersarea creierului

Analogia între creier și mușchii scheletici este una frecvent folosită pentru a sublinia că „lenea” mentală are drept efect reducerea capacităților cerebrale; similar, cu cât este mai antrenat, cu atât creierul va funcționa mai bine. Pentru a solicita creierul la orice vârstă, sunt recomandate activitățile stimulante cerebral, precum:

• Jocurile – fie că este vorba despre jocuri de strategie (șah, jocuri de cărți, jocuri de tip „board-game”), cele care implică vocabularul (scrabble, cuvinte încrucișate, rebus), puzzle-uri sau orice joc stimulant care vă face plăcere; cu cât este mai interesant, cu atât creierul va fi mai activ; jocurile ce necesită mai mulți jucători au avantajul socializării, ca și catalizator cerebral.
• Cititul – cărți, reviste, ziare care stimulează gândirea.
• Învățarea unor noi abilități și varierea celor vechi – rețete noi, trasee diferite, limbi străine sau un instrument muzical; niciodată nu este prea târziu pentru a vă înscrie la un curs formal despre un subiect interesant care nu este domeniul dvs. de activitate
• Planificarea unor proiecte – activitățile ce implică planificare, design, viziune de ansamblu, cât și aplicare solicită creierul mai mult; poate fi vorba despre redecorarea grădinii, un proiect de tâmplărie, etc. [12, 13, 14]