Anticorpii reprezintă proteinele produse de către sistemul imun în momentul în care organismul se confruntă cu prezența unui antigen. Integritatea și sănătatea sistemului imun sunt vitale pentru organism, deoarece numai un sistem imun sănătos poate reprezenta o barieră eficace împotriva antigenelor endogene sau exogene (virale, bacteriene, parazitare sau toxine).

Anticorpii sunt reprezentați de imunoglobuline, care sunt proteine gamaglobulinice care se găsesc în plasmă, lichidele extracelulare și secrețiile organismului. Ele se combină specific cu antigenele (substanțele non-self) care declanșează răspunsul imun. Ca structură, sunt glicoproteine transmembranare cu proprietate de anticorpi fiind capabile de a se lega specific de un epitop sau de un determinant antigenic. Sunt produse de plasmocite, celule derivate din limfocitele B. Regula de bază este aceea că dintr-un limfocit B va rezulta o imunoglobulină (anticorp) care va recunoaște un singur determinant antigenic (anticorp specific). Numărul de imunoglobuline pe care le are un adult în mod normal este foarte mare, ajungând la 10 la puterea 20, imunoglobuline ce sunt împărțite în mai mult de 109 specii moleculare diferite. Imunoglobulinele au astfel o heterogenitate extrem de mare, specia moleculară căreia aparțin nefiind una omogenă ci, din contră, ele formează o mare familie biologică cu proprietăți diverse, printre care și aceea de anticorpi.

Imunoglobulinele au un rol foarte important atât în finalizarea răspunsului imun umoral, cât și în inițierea răspunsului imun celular, având în acest caz calitatea de opsonine (se combină specific cu antigenul făcându-l susceptibil la fagocitoză, prin favorizarea captării antigenelor corpusculare de către celulele fagocitare). Opsonizarea declanșează răspunsul imun celular.

Structura imunoglobulinelor

Structural, ele sunt alcătuite din două categorii de lanțuri:
- lanțuri grele H (heavy) care sunt lungi, au un număr foarte mare de aminoacizi și sunt asociate între ele prin punți disulfurice. Sunt de tip alfa, gamma, delta, miu și epsilon.
- lanțuri ușoare L (light) care sunt scurte, având un număr mai mic de aminoacizi. Sunt asociate la lanțurile Heavy prin punți disulfurice. Sunt de tip lambda și kappa.

Caracterele lanțurilor heavy și light:
1. Sunt unidirecționale
2. Sunt paralele, însă paralelismul lor nu este liniar ci helicoidal (lanțurile se dispun sub formă de spirale unul în jurul altuia, direcțiile spiralelor fiind paralele între ele). Fiecare dintre lanțurile Heavy și Light se spiralizează în jurul lanțului cu care este asociat prin punți disulfurice. Astfel, lanțurile Light execută o semitură pe distanța de 180 de grade în jurul lanțurilor Heavy la care se atașează prin punți disulfurice. Lanțurile Heavy se spiralizează reciproc unul în jurul celuilalt, efectuând tot o semitură de 180 de grade.
3. Sunt constituite din două categorii de secvențe, variabile și constante.

Secvențele variabile sau hipervariabile sunt diferite de la anticorp la anticorp, ocupă primii 110 aminoacizi ai lanțurilor Heavy și Light și diferă între cele două lanțuri (niciunul din lanțuri nu va avea o secvență variabilă care să semene cu alt lanț). Aceste secvențe variabile, notate cu VH și VL realizează două cavități care se numesc situsuri combinatve pentru antigen. În aceste situsuri se va inclava determinantul antigenic conformațional. Situsul combinativ pentru antigen se mai numește și paratop. O imunoglobulină va avea două situsuri de legare a antigenului identice între ele, care vor recunoaște o structură non-self unică, sau un singur determinant antigenic conformațional. Astfel imunoglobulinele au căpătat denumirea de anticorpi monospecifici. Prin urmare, secvențele variabile sunt responsabile de funcția imunologică a imunoglobulinelor, și anume aceea de a recunoaște antigenul.

Secvențele constante ale lanțurilor L sunt identice la toate clasele de imunoglobuline, în timp ce secvențele constante ale lanțurilor H sunt dispuse mai ales la capetele COOH terminale. Sunt identice doar în cadrul unei clase de imunoglobuline. Aceste secvențe constante sunt responsabile de celelalte funcții ale imunoglobulinelor: activarea căii clasice a complementului, realizarea contactelor cu celulele sistemului imunitar și traversarea barierei feto-placentare (Imunoglobulinele M nu traversează bariera datorită greutății lor moleculare mari, în timp ce Imunoglobulinele G o traversează).

Clase de imunoglobuline

În funcție de secvențele constante ale lanțurilor H, s-au determinat 5 clase de imunoglobuline (Ig) și anume: IgM (lanțuri grele miu), IgG (lanțuri grele gamma), IgA (lanțuri grele alfa), IgD (lanțuri grele delta) și IgE (lanțuri grele epsilon). Lanțurile L sunt identice, fiind aceleași pentru toate clasele de imunoglobuline, în timp ce lanțurile H sunt identice doar în cadrul aceleiași clase.

O clonă de limfocite B formează plasmocite care elaborează imunoglobuline ce conțin în structura lor un singur tip de situs combinativ pentru antigen, care derivă din combinația secvențelor variabile ale lanțurilor H și L.

Anticorpii produși de o singură clonă de limfocite B au următoarele particularități reprezentate de:
Specificitatea clonală - situsul combinativ pentru antigen este caracteristic clonei limfocitare care a produs anticorpul respectiv (situs combinativ antigen-specific).
Diversitatea izotipică a anticorpilor. Dacă antigenul pătrunde în organism pe cale tisulară este recunoscut de anticorpii din clasa Ig M sau Ig G, mai bine reprezentați în țesuturi, în timp ce dacă pătrunde pe calea mucoaselor va fi atacat de către anticorpii din clasa Ig A sau Ig E.

Imunoglobulinele G

Sunt cele mai numeroase, reprezentând 75% din totalul anticorpilor plasmatici. Au concentrații plasmatice mari, de 1000-1500mg/dl fiind dispuse în concentrații aproximativ egale în plasmă și în lichidele extravasculare.

Structura lor este simplă, monomerică, au greutate mică și de aceea trec foarte ușor prin bariera feto-placentară și prin bariera endotelială (traversează peretele vascular sangvin). Au o durată de viață mare, ce poate ajunge până la 4 săptămâni.

Ca structură sunt similare cu celelalte clase de imunoglobuline fiind alcătuite dintr-o pereche de lanțuri H și una de lanțuri L. Prin urmare, imunoglobulinele G sunt forme tetramerice, având o structură alcătuită din 4 lanțuri, 2 H și 2 L.

Lanțurile H sunt formate din 450 de aminoacizi, au lungimea de 130 angstromi și greutatea moleculară de 45 de kilodaltoni. Nu sunt liniare, ci organizate în bucle datorită punților disulfurice dintre catene. Un lanț H este alcătuit din 4 bucle, denumite și domenii. La punctul de asociere al celor două lanțuri H prin punți disulfurice se află o zonă foarte flexibilă numită zonă balama care conferă capacitate de mișcare atât corpului, cât și brațelor anticorpului. De asemenea favorizează contactul cu antigenul și participă la recunoașterea antigenică.

În funcție de numărul de punți disulfurice și de poziția lor pe lanțul H, clasa imunoglobulinelor G a fost împărțită la rândul ei în 4 subclase diferite, și anume:
IgG1 - alcătuită din 2 punți disulfurice, situate între punctele de intersecție ale lanțurilor H. Reprezintă cel mai mare procent dintre toate subclasele de imunoglobuline G, având rol în activarea complementului pe cale clasică și în transferul imunității în mod pasiv, prin bariera feto-placentară, de la mamă la făt.
IgG2 - alcătuită din 4 punți disulfurice, situate două câte două de o parte și de alta a punctelor de intersecție ale lanțurilor H. Activează slab complementul.
IgG3 - este alcătuită din 15 punți disulfurice situate între punctele de intersecție ale lanțurilor H. Este cel mai puternic activator al căii clasice a complementului.
IgG4 - alcătuită din 2 punți disulfurice situate fiecare de o parte și de alta a punctelor de intersecție. Nu activează deloc complementul.

Lanțurile L sunt alcătuite din 214 aminoacizi și au lungimea de 60 de angstromi, având o greutate moleculară mai mică decât H, de 22 de kilodaltoni. Nu sunt liniare, ci sunt și ele organizate în bucle sau domenii. Pe fiecare lanț light există 2 bucle, fiecare lanț L având doar 2 punți disulfurice intracatenare, sper deosebire de lanțurile H care au numeroase punți disulfurice între catenele lor.

Imunoglobulinele G sunt alcătuite din punct de vedere funcțional din două zone:
- Fab care este implicat numai în recunoașterea antigenică, reprezentând situsul combinativ pentru antigen al imunoglobulinei. Este responsabil de funcția imunologică a anticorpului, fără implicare în funcțiile biologice.
- Fc numit fragment constant sau fragment cristalizabil nu are funcție imunologică fiind implicat doar în funcțiie biologice ale moleculei imunoglobulinice precum activarea complementului pe calea clasică, medierea fagocitozei (caracterul de opsonine al anticorpilor) și traversarea barierei feto-placentare de către imunoglobulinele G.

La limita dintre zonele constante (Fc) și zonele variabile (Fab) se găsește zona balama, care conține punțile disulfurice.

La microscopul electronic, pentamerii de IgG apar sub forma literei Y, fiind alcătuiți din două lanțuri H care reprezintă cele două brațe ale literei Y și 2 lanțuri L reprezentate de zona situată sub cele două brațe. Între cele două zone există regiunea balama, cu flexibilitate maximă.

Situsul combinativ pentru antigen

Structura și funcțiile situsului combinativ pentru antigen sunt esențiale pentru ca imunoglobulinele să-și poată îndeplini funcția imunologică.

Este o depresiune de dimensiuni mici, între 6 și 30 de angstromi care rezultă din plicaturarea tridimensională a lanțurilor H și L din structura imunoglobulinelor G. Este complementară cu determinantul antigenic conformațional și astfel determină stabilirea contactelor dintre anticorp și antigen. Plicaturarea tridimenisonală este datorată existenței unor punți disulfurice în domeniile lanțurilor H și L, fiecare domeniu conținând câte 3 punți disulfurice, astfel are loc plicaturarea 3D.

Secvențele peptidice ale situsului combinativ pentru antigen, care realizează legăturile anticorp- determinant antigenic conformațional sunt alcătuite din 8 -12 aminoacizi.

Paratopul este secțiunea din cadrul situsului combinativ pentru antigen care este responsabilă de recunoașterea antigenului. Specificitatea absolută a legăturii antigen-anticorp este dată de faptul că un singur paratop va recunoaște un singur tip de determinant antigenic conformațional. Specificitatea depinde și de numărul și natura aminoacizilor ce alcătuiesc regiunile determinante ale complementarității aflate în situsul combinativ pentru antigen. Suma regiunilor determinante ale complementarității constituite în cadrul unui singur situs combinativ pentru antigen formează paratopul. Poziționarea în spațiu a plicaturărilor situsului combinativ și a regiunilor determinante ale complementarității depinde de niște regiuni numite secvențe Frame-Work.

Plicaturarea situsului combinatv pentru antigen este esențială, întrucât ea favorizează recunoașterea antigenică și după contactul cu antigenul va transforma situsul combinativ pentru antigen dintr-o sttructură de recunoaștere într-o structură antigenică propriu-zisă.

Recunoașterea antigenică și transformarea situsului combinativ pentru antigen într-o structură antigenică propriu-zisă se face prin contactul și alăturarea a două sau mai multe regiuni determinante ale complementarității rezultând astfel o secvență peptidică unică, nerepetabilă în organism care se numește idiotp.

Idiotopul reprezintă componenta antigenică a oricărui situs combinativ pentru antigen. Idiotopii pot fi interni, alcătuiți numai din regiuni determinante ale complementarității și externi, alcătuiți din secvențe de aminoacizi situați la vârful extern al plicaturilor. Idiotipul reprezintă totalitatea idiotopilor dintr-un situs combinativ pentru antigen. Idiotipul conferă specificitatea antigenică a situsului.

Astfel se constituie un paradox întrucât situsul combinativ pentru antigen are atât capacitatea de recunoaștere antigenică, cât și capacitatea de a deveni o structură antigenică în sine. Acest paradox este responsabil de controlul retrospectiv al răspunsului imun și anume de reglarea răspunsului imun.
Dacă idiotopii sunt structuri intens imunogene, răspunsul față de un antigen va fi întotdeauna repetitiv, și nu unic.

Rezultatul interacțiunii dintre antigen și anticorp este reprezentat de formarea complexelor imune care sunt solubile, precipită, produc aglutinarea antigenelor și neutralizarea antigenelor.

Funcțiile biologice ale imunoglobulinelor

1. Declanșarea cascadei complementului pe calea clasică prin factorul C1q al complementului. Se realizează doar în momentul în care anticorpul a recunoscut un determinant antigenic conformațional. Implică modificări în conformația lanțurilor H care se transmit ortodromic (de la capătul carboxi-terminal către capătul amino-terminal) și presupune exteriorizarea unei secvențe de aminoacid care este capabilă să lege fracțiunea C1q a complementului.

2. Facilitarea fagocitozei se face prin atașarea anticorpilor (imunoglobulinelor) care au opsonizat antigenul corpuscular de suprafața macrofagelor care vor realiza apoi captarea și endocitarea antigenelor respective urmată de fagocitarea lor.

3. Transferul placentar al anticorpilor din clasa IgG de la mamă la făt prin traversarea de către aceștia a barierei placentare. Astfel se face imunizarea pasivă a nou-născutului. Cei care trec sunt din subcategoria IgG1.

Imunoglobulinele G sunt anticorpii care intervin în mod caracteristic în răspunsurile imune umorale secundare, ce survin după al 2-lea sau al 3-lea contact cu același antigen. După primul contact cu un antigen se poate activa memoria imunologică a limfocitelor, cu producția de anticorpi contra antigenului respectiv care vor reacționa prompt și rapid la următorul contact cu același antigen. Sunt caracteristice răspunsurilor imune umorale secundare.

Interleukina 4 este cea care favorizează sinteza imunoglobulineor G și în același timp este responsabilă de activarea mecanismului de switch imunologic sau comutare izotipică, mecanism ce determină transformarea imunoglobulinelor M în imunoglobuline G și dezvoltarea de anticorpi specifici împotriva unui anumit agent patogen.

Elemente de patologie

Scăderile semnificative ale titrului de IgG, fie că sunt de cauză congenitală fie de cauză dobândită, cresc susceptibilitatea individului către infecții. Niveluri crescute de IgG sunt întâlnite la persoanele imunocompetente, constituind răspunsul imun către procesele infecțioase. Este important determinarea titrului de anticorpi IgM specifici pentru infecțiile acute și IgG specifici pentru infecțiile cronice, pentru orientarea diagnosticului și stabilirea tratamentului.

Creșterea policlonală a IgG apare în sindromul imunodeficienței dobândite (SIDA), scleroză multiplă sau hepatite cronice. Creșterea monoclonală apare în mielomul multiplu, un criteriu major de diagnostic fiind reprezentat de creșterea cu > 3g/dl a IgG adăugată electroforezei proteinelor serice care demonstrează creșterea fracțiunii gamaglobulinelor.

Determinarea în laborator a IgG se face în scopul evaluării imunității umorale a unui individ, diagnosticul și monitorizarea mielomului multiplu precum și estimarea riscului de infecție la pacienții cu limfoame. Pentru adult, valoarea normală a IgG este cuprinsă între 700 -1600 mg/dL.

Creșterea IgG seric este asociată cu numeroase boli precum: sarcoidoză, hepatită cronică, boli autoimune, parazitoze, infecții cronice fie ele virale, parazitare sau bacteriene, malnutriție severă, disproteinemie și mielom IgG.

Scăderea IgG seric este asociată cu sindroame de pierdere de proteine (sindrom nefritic și sindrom nefrotic), sarcină, mielom non-IgG, agamaglobulinemie, leucemie limfatică cronică, macroglobulinemie Waldenstrom.

Imunoglobulinele M

Sunt forme pentamerice, alcătuite din 5 lanțuri și o piesă de joncțiune (zonă balama) . Au lanțuri H mai lungi și cu o masă moleculară mai mare decât lanțurile H ale IgG, lanțurile H ale IgM conținând un domeniu în plus.

Concentrația serică normală a IgM este de 40 -230 mg/dl pentru un adult, mult mai mică decât concentrația serică normală a IgG.

Sunt anticorpi cu o durată de viață mai mică decât IgG, fiind viabili doar 7 -10 zile datorită faptului că sunt distribuiți predominant în circulație deoarece sunt caracteristici răspunsurilor imune umorale primare, fiind prima clasă de anticorpi lansați în apărare care realizează primul contact cu antigenul. Au o structură foarte complexă și o masă moleculară mare, prin urmare nu pot trece decât foarte puțin prin endoteliu și nu traversează deloc bariera feto-placentară.

Imunoglobulinele M sunt cei mai activatori anticorpi ai complementului, având pe lanțurile lor H 2 secvențe activatoare pentru complement. Aglutinează foarte bine bacteriile și virusurile.
Sinteza lor este favorizată de acțiunea interleukinei 2, care nu este implicată în mecanismul de swich imunologic.

Elemente de patologie

Factorul reumatoid și aglutininele alfa și beta ale sistemului ABO aparțin acestei clase de imunoglobuline. IgM sunt primii anticorpi produși în răspunsul imun umoral primar, la contactul cu un antigen necunoscut pentru organism. Sunt primii anticorpi sintetizați de nou-născut după naștere, când acesta vine în contact cu agenții infecțioși din mediul înconjurător, întrucât IgM nu traversează bariera feto-placentară, la naștere fătul prezentând în ser doar IgG de la mamă.

Titrarea anticorpilor IgM specifici este extrem de utilă pentru aprecierea stadiului unei infecții. Ei sunt crescuți și predomină într-o infecție acută, în timp ce IgG sunt crescuți și predomină într-o infecție cronică. Trecerea de la acut la cronic se caracterizează prin switch-ul imunologic cu scăderea titrului de anticorpi din clasa IgM și cu creșterea titrului Ig G.

Titruri crescute de IgM la nou-născut caracterizează infecția congenitală, transmisă de la mamă la făt antepartum sau în timpul nașterii. Un nou-născut care are IgM specifici crescuți este infectat, iar un nou-născut care are IgG crescut și IgM absenți a dobândit anticorpii pasiv, de la mamă, și nu este infectat. O valoare a IgM mai mare de 20 mg/dl la nou-născut sugerează solicitarea sistemului imunitar de către o infecție dobândită de la mamă, în viața intrauterină prin pasaj feto-placentar: boala incluziilor citomegalice, rujeolă, toxoplasmoză sau sifilis.

IgM crește în ciroza biliară primitivă (tipic), macroglobulinemia Waldenstrom, lupus, tripanosomiază, malarie, poliartrită reumatoidă.

IgM scade în: sindroame cu pierdere de proteine, disgamaglobulinemie, mielom non IgM, leucemie limfatică cronică, aplazie limfoidă, la sugar și în prima copilărie.

Desigur, afecțiunile în care titrul de IgM crește este mult mai larg, deoarece acest anticorp va avea titru ridicat în toate infecțiile acute și în multe alte boli, lucru valabil și pentru IgG care crește în majoritatea infecțiilor cronice. Mai sus sunt doar câteva exemple de afecțiuni în care s-a constatat creșterea constantă a titrului acestor anticorpi. De fiecare dată când suspicionăm o infecție, mai ales în cazul nou-născutului, dozarea anticorpilor specifici antivirali, antibacterieni sau antiparazitari poate fi de mare ajutor în stabilirea diagnosticului etiologic și în orientarea tratamentului.

Imunoglobulinele A

Sunt de două tipuri, IgA serică (IgA1) și IgA secretorie (IgA2).
Reprezintă 10-15% din totalul imunoglobulinelor. Titrul normal pentru adult este între 70 -400 mg/dl.

IgA serică se găsește în ser sub formă de monomer, fiind sintetizată de plasmocitele provenite prin transformarea clonală a limfocitelor B. Monomerul este alcătuit din două lanțuri H și două lanțuri L, respectând structura de bază a imunoglobulinelor. Nu are funcții bine precizate din cauza faptului că este foarte greu de obținut în formă pură. Se consideră că îndepărtează cantități mici de antigene provenite din alimente, sau antigene solubile ale microorganismelor.

IgA secretorie se găsește în secrețiile sero-mucoase precum saliva, mucusul aparatului digestiv și respirator, colostru și lapte matern, lacrimi. Are un rol foarte important în apărarea antiinfecțioasă deoarece neutralizează toxinele care încearcă să depășească barierele mucosale, aglutinează microorganisme precum bacterii și fungi și modifică aderența la mucoase a anumitor germeni împiedicându-i să ajungă în circulația sistemică în urma perforării mucoaselor. Are formă de dimer. Singură, nu activează complementul dar complexele antigen- IgA secretorie pot activa complementul pe cale alternativă. IgA secretorie este responsabilă de formarea sistemelor imune ale mucoasei tubului digestiv, respirator și urogenital, fiind incluse în MALT (mucosa associated lymphoid tissue), GALT (gut associated lymphoid tissue), BALT (bronchus associated lymphoid tissue) și în plăcile Peyer ale intestinului.

Elemente de patologie

Pacienții care au deficit congenital de IgA pot dezvolta reacții autoimune datorită fabricării de anticorpi anti IgA având risc mare de anafilaxie. Prin urmare, dacă acești pacienți necesită transfuzii, ei vor fi transfuzați cu sânge din care a fost epurată componenta IgA.

IgA crește în alcoolism, icter obstructiv, ciroză hepatică, mielom IgA, sarcoidoză, lupus eritematos sistemic, unele infecții subacute și cronice, sindrom Wiskott- Aldrich.

IgA scade în malabsorbție, ciroză hepatică, boala Still, lupus eritematos sistemic, disgamaglobulinemie, după un an de abstinență de la alcool, macroglobulinemie Waldenstrom, mielom non IgA, otită medie recurentă.

Imunoglobulinele D

IgD se găsește în cantitate foarte mică în sânge, reprezentând 0, 2 % din totalul imunoglobulinelor. Este monomeric.

Rolul lui este să recepteze antigenul împreună cu IgM. Sursa de IgD o reprezintă plasmocitele splenice și tonsilare. Concentrația lui serică normală la adult este 3-40 mg/dl. Nu activează complementul și nu se fixează pe celulele fagocitare.

IgD poate crește în mielom multiplu, lepră, tuberculoză, salmoneloză, hepatita infecțioasă, infecții virale, imunodeficiențe, infecții stafilococice recurente, dar relevanța creșterii acestor anticorpi IgD nu este cunoscută. În bolile autoimune crește alături de titrurile tuturor celorlaltor clase de imunoglobuline. Mai pot crește și la pacienții cu lupus eritematos sistemic, sindrom Sjogren, tiroidită autoimună. Anticorpi anti IgD s-au evidențiat în sclerodermie și dermatită atopică.

Imunoglobulinele E

Denumirea de IgE provine de la termenul eritem, deoarece acești anticorpi mediază reacțiile vasculare eritematoase. Este sintetizată în mucoasa tractului respirator, a tractului gastro-intestinal și în ganglioni. Nu fixează deloc complementul.

Concentrația sa serică este foarte scăzută și are formă de monomer. Se leagă în ser de mastocite și bazofile fără să necesite prezența antigenului.

Concentrația sa crește foarte mult în stările alergice și în astm bronșic alergic, când poate ajunge la 1500 micrograme/ml, în condițiile în care la adult valoare normală este mai mică de 100 micrograme/ml.
Ig E crește în majoritaatea bolilor alergice care presupun acțiunea mastocitelor și bazofilelor precum astm alergic, boalafânului, anafilaxie și eczeme atopice.

Crește și în parazitoze precum ascaridioză, echinococoză (hidatidoză), tenioză deoarece se leagă de eozinofile care cresc caracteristic în aceste infecții. Eozinofilele cresc și în reacțiile alergice. Pot crește și post-administrare de medicamente precum penicilină G și aztreonam și scad după administrarea de fenitoin.

Răspunsul imun umoral primar

Este caracterizat prin producția de către plasmocite strict a anticorpilor din clasa IgM. Durata în care se păstrează titrul crescut al acestor anticorpi este destul de scurtă, nu depășește 3 săptămâni. La primul contact cu antigenul și la cooperarea cu celulele prezentatoare de antigen participă doar limfocitele T helper care produc interleukina 2 care nu este capabilă să activeze mecanismul de switch imunologic IgM/ IgG. La primul contact cu antigenul nu se produce nici expansionarea foarte ridicată cantitativ a clonelor limfocitare B și T helper. Durata de viață a anticorpilor este redusă și nu există clone limfocitare cu memorie imunologică.

Răspunsul imun umoral secundar

Este caracterizat prin producerea unui titru ridicat de anticorpi din clasa IgG cu concentrații foarte crescute și cu durata de viață lungă și persistența anticorpilor de la câteva luni la câțiva ani, uneori și toată viața.

Acest fapt se datorează faptului că la contactul cu același antigen, la cooperarea cu celulele prezentatoare de antigen participă limfocitele T helper 2 care secretă interleukină 4, aceasta activând mecanismul de switch imunologic.

Ca urmare a contactelor anterioare cu antigenul, clonele limfocitare T și B sunt deja expansionate mult mai mult decât în cazul răspunului imun umoral primar. Acest tip de imunitate este caracterizată prin memoria imunologică.

Anticorpii monoclonali

Sunt anticorpi care recunosc un singur tip de epitop al unui antigen specific. Sunt identici și produși de o singură clonă de plasmocite.

Sunt produși în laborator și utilizați frecvent în medicină în diagnostic și terapie, medicamentele care conțin anticorpi monoclonali (cel mai frecvent imunosupresoarele și citostaticele) având denumirea terminată întotdeauna cu sufixul mab (mono clonal anti body). Ex. Rituximab, Tanezumab, omalizumab (anticorp monoclonal anti IgE folosit în tratamentul astmului bronșic alergic).

Sunt utilizați de numeroase domenii medicale, mai frecvent în diagnosticul bolilor infecțioase deoarece permit tipizarea rapidă a microorganismelor din țesuturi sau lichide biologice, depistarea unor molecule circulante (de exemplu antigenul viral HbS în hepatita B), izolarea și caracterizarea antigenelor bacteriene, virale și parazitare.

Sunt de asemenea utilizați în tipizarea hematiilor din sistemele ABO și Rh, diagnosticul leucemiilor, chirurgia transplantelor de organ, în caracterizarea infarctului miocardic (anticorpi anti-proteine din mușchiul cardiac precum anticorpii anti tripsină sau antimiozină), diagnosticul diverselor forme de cancer (sarcom, melanom, carcinom, limfom) precum și în efectuarea de analize imunologice ca ELISA pentru dozarea de hormoni, proteine, enzime sau factori ai coagulării.

Sunt folosiți și în tratamente deoarece cu ajutorul lor se pot inactiva și/sau neutraliza anumite toxine, se poate face imunizarea pasivă cu ajutorul lor în rabie și tetanos, în tratamentul cancerelor sunt cuplați cu citostatice sau izotopi radioactivi, în transplantele medulare și în boli autoimune au efect imunosupresor.

În concluzie, anticorpii sunt mediatorii răspunsului imun umoral, fără implicare în răspunsul imun celular. Ei acționează prin: neutralizarea microorganismelor și toxinelor produse de microorganisme, realizează opsonizarea cu facilitarea fagocitării microorganismului de către celulele specializate și determină activarea complementului atât pe cale clasică cât și pe cale alternativă conducând la opsonizarea și/sau liza microorganismelor sau antigenelor.

In vivo, interacțiunile antigen-anticorp sunt întotdeauna reversibile, la un moment dat antigenul părăsind situsul combinativ pentru antigen al anticorpului. Interacțiunea antigen- anticorp este condiționată de complementaritatea structurală dintre situsul combinativ pentru antigen al anticorpului care funcționează după principiul cheie- broască, potrivirea fiind perfectă. Consecința complementarității structurale este complementaritatea electrochimică cu apariția unor forțe care determină legături intermoleculare dintre cele două entități.