Colonul - Intestinul gros

Intestinul gros este ultima portiune a tubului digestiv, la nivelul caruia reziduurile alimentare nedigerate in etajele superioare sunt supuse unor fenomene fiziologice specifice, al caror rezultat este constituit de formarea materiilor fecale eliminate din organism prin intermediul defecatiei.

Anatomia intestinului gros

Intestinul gros este situat in cavitatea peritoneala, submezocolic, pelvin si perineal. Acesta inconjoara ansele intestinale sub forma unui cadru deschis partial inferior, pe o lungime de aproximativ 1,5 m, intre valva ileo-cecala si orificiul anal, calibrul sau diminuandu-se treptat, initial de la 7 - 8 cm, catre portiunea terminala unde masoara 2,5 - 3 cm.
Intestinul gros incepe la nivelul fosei iliace drepte printr-o portiune saculara, situata inferior de varsarea ileonului, denumita cec, a carui anexa este reprezentata de apendicele vermiform. De la acest nivel, intestinul gros se continua cu colonul, ce descrie „cadrul colic”, spatiul delimitat la exterior de acesta fiind ocupat de masa anselor intestinale. Primul segment ascensioneaza pana la nivelul ficatului, sub care se incurbeaza catre partea stanga, devenind transversal. Ajuns la nivelul splinei, coboara pana in fosa iliaca stanga, unde se continua in pelvis. Ultima parte a intestinului gros este constituita din rect, care descinde la exterior prin orificiul anal.

Configuratie externa

Pe langa dimensiunile, localizarea si gradul de mobilitate, intestinul gros se deosebeste de cel subtire prin prezenta unor particularitati morfologice absolut caracteristice, precum tenii, haustre si apendice epiploice.
Teniile colonului sunt reprezentate de cele trei benzi musculare care pleaca de la insertia apendicelui vermiform, intinzandu-se in lungul cecului si colonului pana la nivelul rectului unde isi pierd din trasaturile distinctive. De tenia libera nu se insera nicio formatiune peritoneala, aceasta fiind vizibila pe toata traiectoria intestinului gros. Tenia mezocolica corespunde cu locul de fixare al mezocolonului dorsal primar, iar de tenia omentala se prinde omentul mare.
Haustrele colonului sunt proeminentele hemisferice ale peretelui intestinului gros, separate prin incizuri transversale adanci reliefate in lumenul intestinal similar unor creste falciforme care iau denumirea de plice semilunare ale colonului.
Apendicele epiploice se insera la nivelul teniilor intestinale, angajandu-se in depresiunile limitate de haustre, in spatiile dintre intestinul subtire si gros sau dintre intestin si peretele abominal. Masele grasoase din structura acestora contribuie la prevenirea eventualelor eroziuni ale seroasei survenite in timpul miscarilor intestinului gros.

Configuratia interna

In cea mai mare parte a intestinului gros, in special la nivelul colonului, conformatia interioara este reprezentata de o dispozitie inversata a configuratiei externe. Astfel, teniile sunt evidentiate prin intermediul unor benzi longitudinale, iar haustrele proemina sub forma unor pungi delimitate de plicele semicirculare, corespunzatoare santurilor transversale.

Peretele intestinului gros

Este mai subtire decat al intestinului subtire, structura sa fiind desemnata de cele 4 tunici caracteristice canalului alimentar.
Tunica seroasa este constituita din peritoneu, cu exceptia portiunii terminale rectale, unde se prezinta sub forma adventitiei. La dublarea peritoneului contribuie stratul subseros.
Tunica musculara sub forma paturii bistratificate, reprezentate prin stratul extern cu fibre longitudinale, grupate in cele trei tenii, si stratul intern cu fibre circulare. Condensarea fibrelor circulare la numite nivele conduce la etichetarea unor sfinctere, a caror situatie prezinta interes functional. Printre acestea se numara sfincterul ileocecal Keith, inelul transvers Cannon-Boehm, inelul flexurii splenice Payr si inelul sigmoidian Moutier.
Tunica submucoasa cuprinde structuri neurovasculare si formatiuni limfatice.
Tunica muscoasa nu prezinta plici circulare sau vilozitati intestinale, grosimea sa este superioara decat a celei de la nivelul intestinului subtire, iar din punct de vedere structural se caracterizeaza prin epiteliul cilindric cu glande Lieberkuhn si corion, strabatut de infiltratii limfoide.
Epiteliul de suprafata este constituit din celule mucoase calciforme, resposabile cu elaborarea mucusului, utilizat in lubrifierea continutului intestinal, celule absorbante, care contribuie la procesul de absortie si celule endocrine, argentafine. Aparatul glandular este pus in evidenta de prezenta glandelor Lieberkuhn, din alcatuirea carora absenteaza celulele Paneth, iar celulele caliciforme predomina cantitativ spre portiunea distala a intestinului gros. Musculara mucoasei nu este bine definita si corionul prezinta foliculii limfoizidi, ale caror dimensiuni devanseaza tunica mucoasa si pot fi identificati la nivelul submucoasei adiancete.

Cecul

Este segmentul initial al intestinului gros, are forma saculara si este inchis in partea inferioara, superior continuandu-se cu colonul ascendent. Pe fata mediala se insera apendicele vermiform. Dimensiunile sale sunt aproximativ egale, 7 cm masurand atat in lungime cat si in diametru. Situatia sa din fosa iliaca dreapta ii confera un grad redus de mobilitate, deplasandu-se prin propria destindere sau prin compresiunea exercitata de ansele intestinale.

Raporturile cecului

Anterior peretele abdominal anterior, anse intestinale si omentul mare.
Posterior muschiul iliopsoas cu fascia iliaca si nervul femural (in interstitiul dintre fibrele psoasului si iliacului), nervul cutanat femural lateral, vase iliace externe (inferior, pe marginea mediala a muschiului psoas). Cand cecul este liber, acoperit de peritoneu, se interpune recesul retrocecal, iar in cazul in care cecul este fixat, la acest nivel descinde fascia de coalescenta retrocoloca Toldt.
Lateral muschiul iliac.
Medial ansele ileale terminale si implantatia ileonului.
Superior colonul ascendent.
Inferior unghiul diedru dintre peretele abdominal anterior si fascia iliaca.

Configuratia interna

Este caracteristica intestinului gros, avand o dispozitie anatomica inversata in raport cu configuratia externa. Astfel, teniile musculare corespund unor proeminente longitudinale, iar haustrele si santurile care le separa sunt reprezentate de celulele cecale si respectiv plicile semilunare ale cecului. Pe langa acestea, relieful suprafetei interne, de la nivelul fetei mediale, prezinta si orificiile de deschidere ale ileonului si apendicelui vermiform.
Orificiul ileocecal este delimitat de buzele superioara si inferioara, care intra in alcatuirea valvulei ileocecale, ce constituie dispozitivul de inchidere si deschidere al intestinului gros fata de cel subtire.
Valva ileocecala sau valvula lui Bauhin este o formatiune cu rol de supapa, consecutiva invaginarii extremitatii terminale a ileonului in peretele medial al intestinului gros, imediat anterior de tenia omentala. La randul lor, buzele sunt structurare din cate doua lame, ale caror origini difera, ambele segmente ale tractului digestiv participand la formarea acestora. Buzele se imbina catre extremitatile lor formand fraul anterior si respectiv, posterior, formatiuni ce se prelungesc cu cate o plica semicirculara care se pierde in peretii cecului si contribuie la demarcarea de segmentul colic ascendent. Valvula ileocecala, prin activitatea sa, asigura deplasarea chilului alimentar in sensul fiziologic al digestiei, la acest nivel al canalului alimentar. Inchiderea orificiului prin care ileonul comunica cu intesinul gros este benefica in ambele situatii, cand chilul intestinal se afla in ileon si cand acesta a patruns deja in cec. Astfel, rolul propriu-zis al valvulei se traduce prin faptul ca previne descarcarea prea rapida a continutului ileal in cec, dar si a refluarii chilului inapoi in ileon.
Orificiul apendicelui vermiform se gaseste pe peretele postero-medial al cecului, la 2-3 cm inferior de orificiul ileocecal si este prevazut, in mod inconstant cu valvula lui Gerlach.

Structura cecului

Respecta organizarea clasica a canalului alimentar inferior, prezentand cele patru tunici de la exterior catre interior: seroasa, musculara, submucoasa si mucoasa.
Tunica seroasa corespunde peritoneului cecal, care de cele mai multe ori, captuseste integral cecul, in dublaj cu stratul subseros. Peritoneul din aceasta regiune, formeaza o suita de plici si recesuri, a caror individualizare variaza, datorita dispozitiei peritoneale ileocecoapendiculare diversificate explicata prin evolutia ontogenetica a organelor de la acest nivel. Astfel, se descriu recesul ileocecal superior, stabilit de plica cecala vasculara, recesul ileocecal inferior, delimitat de mezoapendice si plica ileocecala si recesurile retrocecale, ale caror delimitare este redata de plicele retrocecale.
Tunica musculara este reprezentata de lama superficiala, cu fibre longitudinale, si profunda, cu fibre circulare. Prin gruparea fibrelor longitudinale se formeaza teniile cecului.
Tunica submucoasa nu prezinta particularitati, fiind similara cu cea a intregului intestin gros.
Tunica mucoasa a cecului se identifica cu cea a intestinului gros.

Vascularizatia si inervatia cecului

Arterele cecului sunt originare din artera ileocolica, ramura din artera mezenterica superioara. In apropierea unghiului ileocolic, din artera ileocolica se desprind artera cecala anterioara, care strabate plica cecala spre fata anterioara a cecului, si artera cecala posterioara, care se insinueaza posterior de orificiul de varsare al ileonului, vascularizand fata posterioara si fundul cecului.
Venele acompaniaza arterele, sangele venos fiind colectat de vena ileocolica, tributara venei mezenterice superioara, care la randul sau se varsa in vena porta.
Limfaticele iau nastere la nivelul mucoasei, iar la nivelul submucoasei si muscularei formeaza retele care dreneaza spre nodurile cecale anterioare si posterioare. Mai departe vasele limfatice converg catre nodurile ileocolice, situate pe traiectoria arterei omonime, drenajul final fiind colectat de nodurile mezenterice superioare.
Inervatia cecului este asigurata de ramuri nervoase cu fibre simpatice din ganglionii celiac si mezenteric superior si fibre parasimpatice din nervul vag.

Colonul

Este segmentul cel mai lung al intestinului gros, intins intre cec si rect, sub forma cadrului colic, cvasiinchis inferior, de la valvula ileocecala la nivelul vertebrei a treia sacrate. Valoarea medie a lungimii sale este 1,4 m, iar diametrul sau descreste, initial masurand 5 cm, catre portiunea terminala unde variaza intre 2,5 - 3 cm. Mentinerea in pozitie a segmentelor colice este mediata de presa abdominala si peritoneu, care aplica colonul direct sau prin intermediul unui mezou pe peretele posteior al abdomenului.
Din fosa iliaca dreapta, de la nivelul valvei ileocecale, primul segment colic este reprezentat de colonul ascendent, al carui traiect vertical este delimitat de flexura colica dreapta, sub fata viscerala a ficatului. De la acest nivel, segmentul colic se continua cu colonul transvers care preia denumirea traiectului sau transversal cu care strabate cavitatea abdominala pana la nivelul splinei, unde se recurbeaza, formand flexura colica stanga, pentru a desena „cadrul colic”, demonstrand in acelasi timp validitatea expresiei adoptate conventional. Astfel, intestinul gros descinde in regiunea lombara stanga pana la nivelul crestei iliace, sub denumirea de colon descendent, ce se continua cu colonul sigmoidian, a carui dispozitie descrie un arc de cerc, care strabate fosa iliaca stanga pentru a cobori ulterior in bazin pana la nivelul vertebrei a treia sacrate.

Colonul ascendent se prezinta cu o lungime de aproximativ 15 cm, masurata de la planul transversal ce strabate valva ileocecala pana sub fata viscerala a ficatului. Extremitatea incipienta a colonului ascendent este mai superficiala, traiectul acestuia ajungand progresiv in profunzime pana la extremitatea terminala. Configuratia externa prezinta particularitati in ceea ce priveste dispunerea teniilor, anterior, postero-medial si postero-lateral, si apendicele epipoloice, aliniate pe doua randuri, langa tenia anterioara si respectiv tenia postero-mediala.
Anterior, medial si lateral, colonul ascendent este invelit de peritoneu prin intermediul caruia vine in raport cu ansele intestinului subtire, care pot fi partial acoperite de omentul mare. In cazul in care este destins de continutul sau, segmentul colic ascendent vine in raport direct peretele abdominal anterior. Posterior, prin intermediul fasciei de coalescenta retrocolice Toldt, vine in raport cu muschiul iliac, patratul lombar si fata anterioara a rinichiului drept.

Flexura colica dreapta sau unghiul hepatic se proiecteaza la nivelul extremitatii anterioare a coastelor 10 si 11 drepte, ascunzandu-se in planurile regiunii hipocondrice drepte.
Anterior vine in raport cu fata viscerala a ficatului, unde lasa impresiunea colica, si fundul vezicii biliare. Posterior raspunde duodenului descendent si rinichiului drept.

Colonul transvers descrie un traiect usor ascendent, de la dreapta spre stanga, intinzandu-se de la extremitatea anterioara a coastei a 10-a drepte catre extremitatea anterioara a coastei a 8-a stangi, corespunzand treptat hipocondrului drept, regiunii epigastrice si hipocondrului stang. Lungimea sa este apreciata la o valoare medie de 50 - 60 cm, iar calibrul sau fata de colonul ascendent este inferior. Raportul supraunitar dintre lungimea segmentului transvers si lungimea liniei drepte care uneste flexura dreapta de cea stanga, ii atribuie acestuia calitatea de a nu fi rectiliniu, conferindu-i un grad crescut de mobilitate, care tolereaza abordarea formelor si directiilor variate. La exterior, colonul transvers este configurat similar cu restul intestinului gros, teniile sale fiind reprezentate anterior de tenia omentala, postero-superior de tenia mezocolica si postero-inferior de ternia libera. Apendicele epiploice sunt ordonate pe un singur sir. Incrucisarea vaselor mezenterice superioare delimiteaza segmentul drept al colonului transvers, relativ fix cu un mezou slab evidentiat, si segmentul stang, al carui grad de mobilitate este considerabil mai mare.
Fata anterioara a colonului transvers constituie insertia omentului mare si vine in raport cu peretele abdominal anterior. Pe fata posterioara se insera mezocolonul transvers, care alaturi de segmentul colic transvers izoleaza inferior si superior, etajele supramezocolic si respectiv, submezocolic ale cavitatii peritoneale. La acest nivel, segmentul fix se aplica pe rinichiul drept si intretaie duodenul descendent, iar segmentul mobil este ancorat la peretele abdominal posterior prin intermediul mezoului sau bine definit si raspunde la capul si corpul pancreasului. Superior, segmentul fix vine in contact cu fata viscerala a ficatului, iar cel mobil se conformeaza dupa marea curbura gastrica, de care se leaga prin ligamentul gastrocolic. Inferior, colonul transvers prezinta raport cu flexura duodenojejunala si cu ansele jejunale proximale.

Flexura colica stanga sau unghiul splenic se proiecteaza la nivelul extremitatii anterioare a coastelor 8 si 9 stangi, pe peretele antero-lateral al bazei hemitoracelui stang. Spre deosebire de cea dreapta, flexura stanga se situeaza intr-un plan mai profund, raspunzand hipocondrului stang, iar apertura sa este mai redusa. Cu toate ca segmentul stang al colonului transvers se caracterizeaza printr-o mobilitate superioara in raport cu segmentul drept, situatia flexurii stangi este mult mai constanta decat in cazul celei drepte.
Posterior vine in raport cu rinichiul si glanda suprarenala stanga, iar supero-lateral cu fata colica a splinei.

Colonul descendent masoara aproximativ 20 cm si prezinta in general raporturi si caractere similare cu cele ale colonului ascendent, exceptie facand diametrul mai redus, gradul de mobilitate, de asemenea, mai redus, si planul mai profund in care acesta este situat.
Anterior, medial si lateral, colonul descendent este acoperit de peritoneu, prin intermediul caruia fetele respective vin in contact cu ansele jejunale superioare. Posterior vine in raport cu peretele abdominal posterior, patratul lombar si marginea laterala a rinichiului stang, la acest nivel fiind incrucisat de formatiuni neurovasculare subcostale, nervii iliohipogastric si ilioinghinal.

Colonul sigmoidian este ultimul segment al cadrului colic, continua colonul decendent de la nivelul crestei iliace si strabate fosa iliaca stanga, descinzand printr-un traiect sinuos in pelvis pana la un nivel corespunzator cu vertebra a 3-a sacrata, unde incepe rectul. Este dotat cu mezocolonul sigmoidian care ii confera un grad ridicat de mobilitate. La nivelul colonului sigmoidian, trasaturile morfologice ale intestinului gros se modifica, in ceea ce priveste calibrul sau, care se uniformizeaza, si configuratia externa, cu santuri tranversale sterse si tenii musculare reduse la doua. De regula, lungimea sa variaza intre 35 - 45 cm, traiectoria sa desenand forma literei „S”. Astfel i se descriu portiunile iliaca si pelviana.
Portiunea sau ansa iliaca continua colonul descendent si masoara intre 7 - 15 cm pana la marginea mediala a muschiului psoas stang. Se plaseaza in fosa iliaca stanga, unde se prezinta sub forma unei curburi cu concavitatea ce priveste supero-medial. In 90% din cazuri, portiunea iliaca este fixa, conform aderarii mezoului sau primar la peritoneul parietal al fosei iliace interne stangi.
Anterior, segmentul sigmoidian vine in raport cu peretele abdominal inferior, iar cand nu este destins de continutul sau cu ansele intestinului subtire. Posterior prezinta raport cu muschiul iliopsoas cu fascia iliaca si fascia de coalescenta retrocilica Toldt, vasele testiculare sau ovariene si nervul genitofemural.
Portiunea sau ansa pelviana se intinde de la marginea mediala a muschiului psoas stang pana la nivelui celei de-a treia vertebra sacrata. Traiectul sau cambrat se caracterizeaza prin situatii si raporturi variabile, iar mezocolonul cu care este prevazuta ii confera acesteia un grad crescut de mobilitate. Bezile musculare longitudinale de pe ansa iliaca se condenseaza si formeaza la acest nivel doua tenii, anterioara si posterioara, care isi pierd individualitatea pe masura ce se apropie de rect. Haustrele si incizurile transversale absenteaza, iar apendicele epiploice devin mai numeroase spre deosebire de alte segmente ale colonului. De regula, masoara aproximativ 25 - 35 cm, iar concavitatea arcului de cerc, descris de traiectul sau, este orientata infero-posterior.
Anterior si inferior vine in raport cu vezica urinara, iar la femeie cu uterul si anexele sale, descinzand deseori pana la fundul de sac Douglas. Posterior prezinta raport cu ampula rectala, iar superior cu ansele intestinale.

Structura colonului

Se identifica cu cele patru tunici caracteristice intregului intestin gros, doar seroasa prezentand cateva particularitati.
Tunica seroasa se comporta distinct datorita modului in care a avut loc evolutia ontogenetica a intestinului primar si mezoului sau. De cele mai multe ori, colonul ascendent si descendent sunt in parte retroperitoneale. Doar in 30% din cazuri colonul ascendent si 10 - 15% colonul descendent pot prezenta mezolocon. Invariabil, colonul transvers si colonul sigmoidian sunt prevazute cu mezocolonul transvers si respectiv sigmoidian.
Mezocolonul transvers ancoreaza colonul transvers la peretele abdominal posterior, inserandu-se pe colon de tenia mezocolica. Radacina sa trece succesiv de la dreapta spre stanga peste extremitatea inferioara a rinichiului drept, duodenul descendent, capul si marginea anterioara a corpului pancreasului si rinichiul stang. Contine formatiunile vasculo-nervoase si limfatice ale mezocolonului transvers si intra in alcatuirea plafonului bursei omentale.
Mezocolonul sigmoidian fixeaza colonul sigmoidian de peretele pelvian. Radacina sa are un traiect sinuos, incrucisand muschiul psoas si vasele iliace, dupa care descinde in pelvis.

Vascularizatia si inervatia colonului

Circulatia arteriala este asigurata de artera mezenterica superioara, prin artera ileocolica, artera colica dreapta si artera colica medie, si de artera mezenterica inferioara, prin artera colica stanga si arterele sigmoidiene. In apropierea cadrului colic, arterele se anastomozeaza intre ele pentru a forma arcada paracolica, din care se desprind arterele drepte care abordeaza segmentele colice pe fetele anterioara si posterioara.
Circulatia venoasa se formeaza la nivelul mucoasei si muscularei, edificand retele din care pleaca vene ce insotesc arterele omonime. Sangele venos este colectat ulterior de venele mezenterica superioara si inferioara, ambele tributare venei porte.
Circulatia limfatica ia nastere la nivelul mucoasei, de unde vasele limfatice strabat tunicile peretelui intestinal, cladind retele subseroase si musculare. Se aduna ulterior in nodurile paracolice, care formeaza o arcada in alcatuirea careia intra nodurile ileocolice, colice drepte, mijlocii si stangi. De la acest nivel, limfa este drenata catre nodurile mezenterice superioare si inferioare.
Inervatia este vegetativa simpatico-parasimpatica. Colonul ascendent si 2/3 drepte din colonul transvers primesc fibre simpatice din ganglionii celiac si mezenteric superior si fibre parasimaptice din nervul vag, acestea formand in prealabil plexuri in jurul arterei mezenterice superioare. Ramurile nervoase destinate 1/3 stangi a colonului transvers, colonului descendent si sigmoidian provin din plexul mezenteric inferior, din care pleaca fibre simpatice si nervii splanhnici pelvieni, din care se desprind fibele parasimpatice. Fibrele ajung la segmentele colice pe traiectul arterei mezenterice inferioare, dupa ce au strabatut preliminar plexul hipogastric inferior si hipogastric superior. In peretele colonului se gasesc plexurile intrinseci mienteric Auerbach si submucos Meissner.

Fiziologia colonului

La nivelul intestinului subtire, chimul alimentar este supus proceselor de digestie si absorbtie specifice, in urma carora este rezultat chilul intestinal, impins prin intermediul motilitatii catre intestinul gros, unde se desfasoara ultimele etape ale digestiei. Astfel, zilnic prin valvula ileocecala patrund in intestinul gros aproximativ 300-500 ml de chim izotonic, din care consecutiv modificarilor survenite la acest nivel se vor forma aproximativ 150 g de materii fecale.
Continutul intestinal determina stimularea secretiei colonului, care se caracterizeaza printr-un suc vascos, alcalin, pe pH 8 - 8,4, lipsit de enzime, dar care contine mucus secretat de celulele caliciforme din structura mucoasei. Mucusul are efect protector, prevenind eventualele agresiuni mecanice asupra mucoasei, lubrifiind-o pentru facilitarea deplasarii chimului. De asemenea, intervine similar unui liant asupra fragmentelor care vor forma bolul fecal si anihileaza acizii organici descarcati local, in urma activitatii florei bacteriene influentate de resturile alimentare ajunse la acest nivel.
Chilul intestinal cuprinde in medie 70% apa si 30% substante nedigerabile sau produsi finali neabsorbiti la nivelul intestinului subtire. Asupra acestuia actioneaza flora bacteriana colica, care exercita activitati multiple, unele folositoare organismului, iar altele potential periculoase. Astfel, la acest nivel vitamina K poate fi sintetizata, precum si componenti ai grupului B, printre care acidul folic, biotina sau vitamina B12. De asemenea, activitatea bacteriilor determina transformarea pigmentilor biliari, ajunsi odata cu chilul intestinal, in stercobilina, substanta ce imprima culoarea bruna materiilor fecale.

Procesele fiziologice ale colonului, sub influenta florei bacteriene, sunt indeplinite prin fermentatie si putrefactie. Flora corespunzatoare fermentatiei si respectiv cea responsabila de putrefactie se afla in echilibru in cazul colonului normal, iar perturbarea uneia determina alterarea celeilalte, acest dezechilibru constituind substratul unor tulburari ale colonului.
Procesul de fermentatie se desfasoara in jumatatea proximala a colonului, care este populat de bacterii aerobe, precum Escherichia coli, Lactobacillus, Aerobacter aerogenes, Enterococcus etc. Prin activitatea lor, aceste bacterii conduc la degradarea glucidelor nedigerate sau neabsorbite pana la acest nivel. Acestea sunt scindate pana la acizi lactic, butiric si acetic, in urma reactiilor eliberandu-se si o cantitate apreciabila de gaze, precum CO2, CH4, SH2 si alcool etilic.
Procesul de putrefactie are loc in jumatatea distala a colonului, acesta fiind populat de bacterii anaerobe, ale caror activitate se desfasoara intr-o nota degradativa asupra proteinelor nedigerate pana la acest nivel sau asupra aminoacizilor neabsorbiti in prealabil. Degradarea acestora este mediata prin reactiile de dezaminare, cu formarea NH3, fenolilor, scatol si indol, care confera mirosul specific materiilor fecale, acizi organici, si prin reactiile de decarboxilare, in urma carora rezulta CO2 si o suita de amine potential toxice, precum histamina, tiramina, etilamina, cadaverina, putresceina. Cantitati reduse de aceste substante toxice pot fi resorbite si ajunse in ficat, la nivelul celulelor hepatice, unde prin intermediul fenomenelor de oxidare si conjugare specifice sunt neutralizate si eliminate prin urina. Activarea florei de putrefactie, cresterea ratei de absorbtie a acestor compusi toxici, precum si diminuarea randamentului hepatic de a conjuga si detoxifia genereaza autointoxicatii de natura intestinala.

Functia de absorbtie a colonului este caracteristica jumatatii proximale, iar principalul compus absorbit la acest nivel este apa in gradient osmotic. Transportul activ de Na+ precede transportul apei. Aldosteronul intensifica conductanta pentru Na+, in cazul depletiilor extracelulare, demonstrandu-se, astfel, rolul important in mentinerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului. De asemenea, la acest nivel mai pot fi absorbiti si alti electroliti, precum Cl- sau K+, vitamine si aminoacizi. In schimb, nu se absorb glucide, proteine, lipide, ca atare si Ca++. Procesul de absorbtie influenteaza consistenta materiilor fecale.

Motilitatea colonului contribuie la indeplinirea proceselor de digestie si absorbtie concomitent cu inaintarea continutului catre rect. In general, activitatea motorie a colonului se desfasoara mai lent decat cea a intestinului subtire. Alimentele ajung la nivelul cecului dupa aproximativ 4 ore de la ingestie. In lungul colonului viteza de deplasare se diminueaza treptat, astfel in condititii fiziologice, primele fragmente alimentare ajung la flexura hepatica dupa 6 ore, iar la flexura splenica dupa 9 ore. La nivelul colonului sigmoidian ajung dupa 12 ore, dupa care tranzitul are loc mult mai lent.
In jumatatea proximala a colonului, pe langa activitatea motorie obisnuita, este identificat si un ansamblu de miscari antiperistaltice, al caror rezultat mareste timpul de contact dintre chimul alimentar si mucoasa colica, favorizand, astfel, procesele de absorbtie si implicit formarea bolului fecal.
Contractiile segmentare se desfasoara pe fractiuni scurte de intestin, de aproximativ 2,5 cm, si sunt realizate de activitatea complementara dintre fibrele circulare si longitudinale, efectul fiind relevat de haustratiile caracteristice colonului. Astfel, intre aceste haustre colonul este segmentat de aparitia temporara a camerelor inchise, unde are loc amestecul continutului intraluminal si finisarea procesului de absorbtie al unor constituienti alimentari.
Contractiile peristaltice traverseaza colonul cu o frecventa descrescatoare catre colonul descendent. Prin intermediul acestora, continutul colonului avanseaza catre rect, ca atare fiind declansat reflexul de defecare.
Miscarile „de masa” sunt propulsive, caracterizate de unde peristaltice puternice, care apar de 2 - 3 pe zi. Acestea sunt demarate la nivelul unghiului hepatic, impingand pe portiuni intinse cantitati mari de continut colic. Miscarile „de masa” sunt influentate de reflexele gastrocolice si duodenocolice, induse de prezenta alimentelor ingerate in stomac si respectiv, duoden, de stimulii conditionali, precum mirosul alimentelor, sau de stres emotional.
Motilitatea colonului este dependenta de influente neurohormonale intrinseci si extrinseci. In repaus, activitatea motrica a colonului este coordonata de ritmul electric de baza. Actiunea inhibitoare a neuronilor plexului mienteric Auerbach asupra fibrelor musculare netede ale colonului este stabilita prin mediatori peptidergici, precum VIP sau somatostatina, iar actiunea excitatorie este mediata de acetilcolina. Prin intermediul fibrelor simpatice, sistemul nervos extrinsec intervine in reflexele intestino-colic si colo-colic de caracter inhibitor, iar nervii parasimpatici pelvieni contribuie in defecare. Reglarea umorala a motilitatii colice se poate explica prin fluctuatiile circadiene. Desfasurarea motilitatii este intensificata postprandial, prin stimularea mediata de colecistochinina, iar in cursul somnului este deprimata.

Patologia colonului. Semne si simptome asociate

Tulburarile digestive afecteaza milioane de persoane anual, iar interesarea colonului reprezinta o cauza semnificativa a vizitelor medicale. Boala diverticulara, afectiunile inflamatorii intestinale si polipii sunt anomalii structurale care solicita deseori tratament medical intensiv. Constipatia si sindromul de colon iritabil sunt dereglari functionale, care nu conditioneaza anomaliile anatomice, dar pot conduce la durere si disconfort.
Circumstantele patologice sunt corelate cu functionalitatea deficitara a colonului, impiedicandu-l pe acesta sa-si desfasoare eficient rolul in organism. Astfel, simptomele manifestate sunt superpozabile cu etiologia afectiunii de baza care implica, in general, perturbarea procesul de absorbtie premergator consolidarii deseurilor toxice ce urmeaza a fi defecate. Examenul fizic si testele de diagnostic ajuta in descoperirea cauzei simptomelor ce se regasesc integrate in tabloul clinic unei afectiuni de colon, prin urmare, facilitand impunerea unui tratament adecvat. Dieta corespunzatoare poate influenta favorabil gestionarea si deprimarea simptomelor in detrimentul afectiunilor colice.
O prezentare detaliata a afectiunilor intestinului gros cititi aici.

Evaluare - Diagnostic

De obicei, diagnosticarea afectiunilor colonice incepe cu istoricul medical complet, istoricul familial, precum si cu examenul fizic amanuntit, prin inspectie, palpare, percutie. Deseori, aceste examinari de rutina sunt neconcludente, iar in vederea stabilirii unui diagnostic definitiv pentru a impune un tratament adecvat, se poate solicita efectuarea urmatoarelor teste, care presupun, in general, explorarea morfofunctionala a colonului.
- irigoscopie/irigografie, radioscopie/radiogradie abdominala, defecografie;
- colonoscopie, rectosigmoidoscopie/proctosigmoidoscopie;
- ecoendoscopie, ecografie, tomografie computerizata, rezonanta magnetica nucleara;
- coprocultura, biopsie, examen histologic, examinari hematologice, VSH;
- test Hemoccult, teste imunologice, teste genetice;
- manometrie, scintigrafie, electromiografie intestinala;
- teste screening;
- laparoscopie.

Proceduri

Colostomie - deschiderea chirurgicala a colonului la piele, pentru instituirea unui anus artificial.
Colotomie - incizia colonului.
Colectomie partiala - exereza unei portiuni ale colonului, urmata de anastomoze ileo-colice sau colo-colice.
Colectomie totala - ablatiunea colonului, urmata de implantarea ileonului in colonul sigmoidian restant sau in rect.
Colopexie - fixare operatorie a colonului de peretele abdominal.