Fiziologia vederii

Globul ocular are funcţia unui aparat fotografic când vine vorba de realizarea imaginii. Diafragmul care stabileşte cantitatea de lumină ce pătrunde este reprezentat de pupilă, iar filmul fotografic este retina. Ochiul uman este alcătuit din 4 lentile sferice centrate şi anume:
- corneea;
- umoarea apoasă;
- cristalinul;
- corpul vitros.
Aceste lentile formează dioptrul ocular.

De asemenea, una dintre capacităţile globului ocular este cea de a vedea clar la distanţe diverse, acest lucru putând fi posibil datorită puterii de convergenţă a acestuia, fenomenul purtând denumirea de acomodaţie. Acomodaţia apare consecutiv unui stimul ce este reprezentat de vederea neclară a obiectelor. La nivel cortical sunt transmise impulsuri pe calea aferentă, iar comenzile necesare vederii clare sunt transmise de la nivel cortical la organul efector care în acest caz este reprezentat de muşchiul ciliar-zonula Zinn-cristalin.
Pupila are o mare capacitate adaptativă, aceasta îndeplinind 3 funcţii şi anume:
- dozează cantitatea de lumină ce ajunge la globul ocular, permiţând astfel o vedere de o calitate bună la variaţii mari ale intensităţii luminoase;
- prin mioză creşte dimensiunea profunzimii câmpului;
- tot prin intermediul miozei sunt reduse considerabil aberaţiile cromatice şi de sfericitate.

Vederea cromatică
Retina are ca funcţie transformarea energiei luminoase printr-o serie de reacţii chimice în semnal electric ce este transmis pe calea optică la centrii nervoşi. Lumina acţionează la nivelul celulelor cu conuri şi bastonaşe; aceste celule conţin pigment vizual. În celulele cu bastonaşe pigmentul viziual este reprezentat de rodopsină, iar în cele cu conuri există pigment sensibil la roşu, verde şi albastru. Când o celulă cu bastonaş absoarbe un foton apar o serie de reacţii ce duc în final la activarea rodopsinei. Vederea cromatică este caracteristică celulelor cu conuri din maculă, iar perceperea culorilor apare consecutiv amestecului în diverse proporţii a celor 3 culori fundamentale (roşu, verde şi albastru).

Fiziologia vederii binoculare
Vederea binoculară apare consecutiv intergrării într-o singură imagine a imaginilor percepute de cei 2 globi oculari. Procesul vederii binoculare cuprinde 2 etape:
- într-o primă etapă având loc transmiterea celor 2 imagini clare la creier;
- în cea de-a doua etapă se realizează imaginea unică consecutiv procesului de fuziune.

Componentele vederii binoculare sunt reprezenat de:
- percepţia simultană ce cuprinde:
• capacitatea de a percepe 2 imagini diferite în acelaşi timp;
• capacitatea de a percepe dedublat un obiect situat în afara ariei Pann;
- fuziunea ce reprezintă fenomenul de îmbinare a imaginilor similare de la cei 2 globi oculari într-o singură imagine;
- stereopsisul ce reprezintă capacitatea de a vedea cea de-a treia dimensiune a spaţiului.
Imaginile pe care noi le vedem sunt formate din reflexia luminii de la nivelul obiectelor la care ne uităm. Fascicolul de lumină pătrunde la niveul ochiului şi în momentul în care străbate corneea, datorită faptului că aceasta este curbă, deformează fascicolul de lumină, determinând apariţia unei imagini răsturnate la nivelul retinei. Odată ce imaginea este clară şi focusată la nivelul porţiunii senzitive a retinei, energia din fascicolul luminos determină apariţia unui semnal electric ce transportă informaţia la nivelul creierului prin intermediul căilor optice. La acest nivel imaginea se transformă dintr-o imagine răsturnată în una normală.