Adrenalina

Adrenalina este un hormon produs de glandele suprarenale sau de unii neuroni de la nivelul sistemului nervos central care determină un răspuns de tip „luptă sau fugi” („fight or flight”) apărut într-o situație de stres crescut. [1], [2]

Producţie şi eliberare

Majoritar, adrenalina este secretată de porţiunea medulară a glandei suprarenale. Glanda suprarenală este un organ pereche situat la polul superior al fiecărui rinichi. Este alcătuită din două regiuni: corticală şi medulară. Corticala suprarenală secreta trei tipuri de hormoni:

• cortizol (implicat în controlul producerii de glucoză şi a degradării proteinelor musculare);
• mineralocorticoizi (cu rol în cotrolul tensiunii arteriale) şi
• hormoni sexuali (implicaţi în dezvoltarea organelor sexuale, dezvoltarea caracterelor feminine şi masculine şi dezvoltarea comportamentului sexual).

Celulele cromafine din medulara glandelor suprarenale secretă adrenalină şi noradrenalină. Aceasta zonă este bogat inervată (multiple fibre din sistemul nervos), fiind considerată o prelungire a sistemului nervos simpatic.

Sinteza adrenalinei cuprinde mai multe etape, însă, la baza formării sale, stă aminoacidul tirozină. Din acesta, sub influenţa unei enzime ce poartă denumirea de tirozin-hidroxilază se va forma compusul numit L-DOPA. Acesta va suferi un proces de decarboxilare în urma căruia se va produce dopamina. În continuare, dopamina va fi dehidroxilată, determinând formarea noradrenalinei. În final, noradrenalina se va metila şi va forma adrenalina.

Odată cu eliberarea în circulaţie, adrenalina se leagă slab de proteinele plasmatice (albumina) şi, prin intermediul lor, va fi transportată la nivelul organelor ţintă. Ulterior, se va lega de receptorii adrenergici specifici de la nivelul celulelor acestor organe şi va determina aceleaşi efecte ca stimularea simpatică directă.  

Sinteza adrenalinei apare în momentul în care concentraţia intracelulară a acesteia este redusă. Astfel, se eliberează ca răspuns la: hipotensiune arterială, hipoxie, expunere la frig, exerciţiu fizic intens, durere, tulburări emoţionale. [1], [2], [3]

Roluri şi efecte

După cum a fost deja precizat, receptorii pentru adrenalină se găsesc pe suprafaţa celulelor. Există multiple tipuri de receptori, iar din acest motiv acţiunile adrenalinei sunt complexe. Astfel, se cunosc două clase mari de receptori adrenergici: alfa și beta.

Prin stimularea receptorilor alfa se produce:

• vasoconstricţie;
• scăderea secreţiei de insulină;
• producerea transpiraţiei;
• pilorecţie;
• stimularea glicogenolizei hepatice şi musculare cu creşterea cantităţii de glucoză în sânge.

Stimularea receptorilor beta va determina:

• vasodilataţie;
• stimularea secreţiei de insulină;
• creşterea contractilităţii miocardice;
• relaxarea musculaturii netede a tractului digestiv;
• bronhodiltaţie;
• creşterea lipolizei.

Astfel, se poate afirma că, dintre efectele fiziologice adrenalinei, cele mai importante constau în:

• bronhodilataţia;
• constricţia vaselor sangvine (sângele este redirecţionat spre creier, inimă, plămâni);
• reducerea senzaţiilor dureroase;
• creşterea atât a performanţelor fizice şi a forţei musculare, cât şi îmbunătăţirea capacităţii de atenţie;
• eliberarea de glucoză care să fie utilizată ca sursă de energie;
• stimularea lipolizei (acizii graşi reprezintă surse energetice în multe ţesuturi, fiind utilizaţi pentru a se conserva rezervele reduse de glucoză);
• glicogenoliza la nivelul musculaturii scheletice (dezintegrarea glicogenului până la glucoza şi utilizarea acesteia ca sursă de energie);
• dilatarea pupilară, utilă mai ales în condiţii de luminozitate scăzută, pentru îmbunătăţirea acuităţii vizuale;
• inhibarea anumitor procese neesenţiale în răspusul de alertă („fight or flight”), ca, de exemplu, secreţia şi motilitatea tubului digestiv.

După ce evenimentul stresor a fost îndepărtat, concentraţia sangvină a adrenalinei poate rămâne crescută pentru încă o oră. Se poate elibera şi atunci când nu există un pericol iminent, însă în această situație este însoţită de: ameţeală, senzaţia de cap gol, modificări de percepţie vizuală. O reacţie adrenergică prelungită devine nefastă pentru organism, conducând la alterarea funcţionalităţii normale a cordului, insomnii şi stare permanentă de tensiune. [1], [3], [4], [5]

Utilizare farmacologică

Injecţia cu adrenalină (epinefrină) este utilizată, în special, în cazul producerii unor reacţii alergice provocate de: muşcăturile de insecte, anumite tipuri de alimente, medicamente sau alte cauze. De asemenea, se mai poate utiliza în cazul unui stop cardiac, vasodilataţiei secundare şocului, bronhoconstricţiei severe şi ca antispastic în astmul bronşic. Clasa din care face parte poartă denumirea de alfa și beta agonişti adrenergici (agenţi simpatomimetici). Acţionează prin relaxarea musculaturii netede de la nivelul tractului respirator (bronhii) şi constricţia vaselor de sânge, păstrând astfel efectele naturale ale acestui hormon.

Se poate administra subcutanat (sub piele) sau în muşchii coapsei. Dacă se va alege administrarea la nivelul muşchilor coapsei, injecţia se va face în porţiunea antero-laterală a acesteia. În cazuri de urgenţă se poate administra prin haine. Se va evita administrarea în alte zone decât cele pentru care este destinată. Se va utiliza la primele semne ale unei reacţii alergice importante. Trebuie folosită după cum a fost prescrisă de medic şi în termenul de valabilitate. Deşi ameliorează simptomele şocului anafilactic, nu suplineşte tratamentul ce trebuie folosit în astfel de cazuri.

Înainte de utilizare trebuie avut în vedere:

• orice posibilă reacţie alergică la adrenalină sau la oricare dintre constituenţii injecţiei, însă, din pricina faptului că şocul anafilactic este o situaţie potenţial fatală pacientului, se poate trece cu vederea existenţa alergiilor la vreuna dintre componentele acesteia;
• trebuie menționat dacă persoana se află sub tratament cu: antidepresive (amitriptilină, amoxepină, clomipramină, desimipramină, doxepină, imipramină, mirtazapină, nortriptilină, timipramină); antihistaminice (clorfenirmaină, difenhidramina); beta-blocante (propranolol); digoxină; diuretice; derivaţi de ergot: dihidroergotamină, ergotamină, ergonovină, metilergonovină, metisergid, levotiroxină; antiaritmice: chinidină; inhibitori de monoaminoxidază: izocarboxazid, fenelzină, selegilină, tranilcipromină (chiar şi în cazul întreruperii acestuia cu 2 săptămâni înainte);
• existenţa unor probleme de sănătate precum: dureri în piept, bătăi neregulate ale inimii, hipertensiune arterială, alte boli cardiace, diabet, hipertiroidism, depresie sau alte boli psihice, boala Parkinson.
• sarcina sau intenţia de a rămâne însărcinată.

Posibilele reacţii adverse sunt reprezentate de: greaţă, vărsături, transpiraţii, ameţeală, nervozitate, anxietate, nelinişte, slăbiciune, paloare, dureri de cap, mişcări incontrolabile ale anumitor părţi ale corpului. În caz de supradoză este necesară apelarea de urgenţă a serviciului 112. [6], [7]

Creşterea patologică a secreţiei de adrenalină

Dintre tumorile care implică o creştere a secreţiei de catecolamine merită a fi menţionat feocromocitomul. Acesta este o tumoră cu punct de plecare în celulele cromafine de la nivelul medularei glandelor suprarenale, ce determină apariţia hipertensiunii arteriale. Incidenţa bolii este scăzută, considerându-se că afectează doar 0,05-0,2% dintre pacienţii diagnosticaţi cu hipertensiune arterială. Simptomele sunt reprezentate de: hipertensiune arterială episodică; absenţa răspunsului la tratamentul împotriva hipertensiunii arteriale; episod hipertensiv cu debut în cursul unui intervenţii chirurgicale sau al anesteziei; dureri de cap; transpiraţii, palpitaţii şi creşterea frecvenţei cardiace. Diagnosticul se va face în urma examenului clinic, a investigaţiilor imagistice şi a analizelor de laborator. Tratamentul este chirurgical şi presupune excizia formaţiunii tumorale secretante de adrenalină. [1], [5]